My two cents

Părerea ta, părerea mea

De-a lungul anilor mi-am format, ca orice om, un set de principii la care țin. Dar vârsta a mai adus o schimbare: nu mai insist să am mereu dreptate și nu mai găsesc nicio plăcere în a-mi împărtași ideile în public. Blogul e singura excepție, dar și aici evit să fiu radicală. Ca o urmare firească, îmi displac tot mai mult oamenii care țin morțiș, cu orice ocazie, să ”ilumineze masele”. Sigur v-ați lovit de ei: părerologul de pe Facebook, ce emite cu caps și fără cratimă teorii conspiraționiste; bătrânul de la etaj care profită de orice ocazie să te ”prindă la înghesiuală” și să îți explice cum să își trăiești viața; cunoștința fără rezistență la alcool care după două guri de vin devine relationship guru. Cu variațiile de rigoare, personajele respective fac parte din peisajul autohton și sunt unul din top trei motive pentru care apreciez tot mai mult izolarea.

De asemenea oameni mă distanțez aproape instant, fără a încerca să-i combat sau să-i contrazic. Mi se pare o bătălie pierdută și țin prea mult la nervii mei ca să mă angrenez într-o dispută fără sorți de izbândă.

Personal, cred că o idee este bună doar dacă trece testul timpului în intimitate, fără confirmare externă. În aceeași notă, nu cred că educația se face prin urlete, spam și teorii nesolicitate. Pentru ca un concept să prindă rădăcini, are nevoie în primul rând de un public receptiv. V-ați întrebat vreodată de ce cărțile de self-help (don’t get me started!) sunt printre cele mai bine vândute la ora actuală? În parte, pentru că oferă oamenilor iluzia unor răspunsuri . Iar înainte de răspuns, a fost o întrebare.

Revenind la personajele descrise mai jos, tind să cred că agresivitatea cu care propagă cele mai aberante idei este de fapt o formă de a-și masca propriile nesiguranțe. Un om fericit, sigur pe sine, nu are nevoie de confirmare externă. Se bucură de ceea ce are și îi lasă și pe alții să trăiască așa cum le vine bine. De cealaltă parte a baricadei se află cei care fac zgomot pentru că se tem de lucrurile care ar ieși la iveală în liniște. Părerologul de pe Facebook ar constata subit că jobul lui e lipsit de satisfacție, vecinul de la 3 ar găsi timp să se întrebe de ce nu l-au mai sunat copiii de jumătate de an iar little miss tipsy s-ar prinde într-un final apoteotic că soțul lucrează cam des nopțile.

În loc de concluzie, las aici o replică ce îmi stă pe limbă de fiecare dată când mă lovesc de un asemenea personaj: opiniile sunt ca organele genitale – majoritatea oamenilor au unul, dar e de prost gust să le bălăngăni nesolicitat în nasul altora.

Leave a Reply

Your email address will not be published.