Domnul Cazan

A murit prof.univ.dr. Emil Cazan. Și brusc, e din nou anul 2008. Stau în Aula Magna, puțin confuză, puțin plictisită. ”Managementul nu se învață din cărți”. Cu mintea de acum, adaug o completare: ”se învață din exemplul personal al unor oameni”. Domnul profesor Cazan a fost unul dintre ei. Un om capabil să reducă la tăcere o sală întreagă prin simpla lui prezență. Un gentleman de modă veche, cu haine impecabile și maniere la fel. Imaginea unei epoci apuse…

La ani distanță îmi amintesc de cursurile lui. Niciodată nu venea cu notițe, nici cu PowerPoint-uri. Se așeza în fața noastră și vorbea. Lent, calm, structurat. Își presăra prelegerile cu anecdote personale. Managementul, o materie grea și vag insipidă, devenea brusc interesantă. Stăpânea sala fără măcar să depună un efort. Odată nu ne-a adresat un reproș. Nu era nevoie.

Am interacționat de două ori. La a doua interacțiune mi-a oferit o carte semnată de dumnealui. Încă o mai păstrez. La ani distanță, mai încearcă un sentiment absurd de mândrie când îmi amintesc de ziua în care s-au afișat notele la cursul lui și m-am văzut cap de listă cu nota 10. A fost cel mai drag 10 din viața mea. Poate pentru că venea de la un om pe care l-am citit a fi în egală măsură corect și exigent.

Încă mai știu principiile managementului. Ocazional, le aplic. Realitatea a ajuns să-mi confirme bănuielile de la început – managementul se poate teoretiza în mod limitat. De la un punct încolo, este doar arta de a manipula oameni în mod inteligent. Mi-ar fi plăcut să-i spun asta…

Domnul profesor Cazan a lăsat o urmă. Subtilă, dar de necontestat. A fost singurul profesor pe care l-am respectat în mod real din acea facultate. Iar dincolo de noțiunile teoretice, ne-a oferit tuturor un model de conduită, la o vârstă la care aveam nevoie disperată de așa ceva.

“În casa mea am parchet. În biserica pe care am construit-o, am pus marmură“. Acesta a fost domnul Cazan.

Odihnească-se în pace.