Escurial. Palatul coșmarurilor. Exorcism

Luna octombrie a început cu o invitație inedită. Am pășit în Palatul Coșmarurilor și am asistat la cea mai grotească (în sensul bun) piesă de teatru văzută recent: Escurial.

Scenariul a fost inspirat de piesa lui Michel de Ghelderode, dar David Seko a prelucrat-o și a adaptat-o. Rezultatul: o experiență atipică, ce te bântuie mult timp după ce zgomotul aplauzelor s-a estompat. S-a remarcat printr-o realizare impecabilă.

Organizarea

Am prins loc la al doilea spectacol. Accesul a fost gratuit, pe bază de înscriere. Habar nu aveam ce urma să văd. Apoi online-ul s-a dezmorțit și feed-ul meu a fost invadat de imagini … cel puțin interesante. Personajul machiat cu negru și voce fină a ațâțat imaginația spectatorilor cu mult timp înainte să se deschidă porțile de la Casa Artelor. Pe unii i-a speriat. Pe alții i-a intrigat.

Cei care s-au încumetat să experimenteze pe viu ”Escurial” au primit o producție extraordinară și câteva întrebari existențiale.

Începutul

În ziua spectacolului m-am îngrămădit alături de alți curajoși în fața intrării de la Casa Artelor. Atmosfera era relaxată, se vorbea, se fuma, unii oameni sorbeau fără grabă ultimii stropi ai unei cafele. Așa că ne-a luat câteva minute să ne dăm seama că… nu mai suntem siguri.

Undeva între conversații și râsete, un personaj s-a insinuat în rândul nostru. Și-a pus degajat picioarele pe masă și a savurat un expresso. Și moartea are nevoie de o pauză de țigară uneori.

Când și-a terminat cafeaua, personajul ne-a poftit politicos mai aproape. A început să ne povestească, s-a plimbat printre noi, ne-a privit în ochi. Apoi ne-a condus înauntru.

Locul

Era o vreme când curtea de la Casa Artelor îmi era foarte familiară. Într-o vară, petrecerile de salsa s-au ținut acolo. În lunile respective, spațiul se lăsa inundat de Marc Anthony, Celia Cruz și Luis Enrique. ”Yo no se manana…”. Dansam pe piatra cubică a curții interioare cu febra oamenilor chitiți să trăiască în ”aici” și ”acum”. Când, într-una din seri, o furtună de vară a luat cu asalt locul, am dansat și mai febril, sub ploaie, tunete și fulgere. Ne-am udat până la piele, ne-am descălțat și am dansat mai departe în bălți. La ani distanță, seara respectivă rămâne una din amintirile mele preferate.

Poate de aceea, transformarea locului mi-a evocat un salt în timp. Curtea m-a întâmpinat cu pânze de păianjen și decoruri grotești. În fața noastră, evoluau actorii. Cândva, aici se dansa… Brusc m-am simțit bărtrână.

Piesa

Am reținut mai degrabă stop-cadre și senzații. Mica sală a Casei Artelor a devenit un loc rece. Era frig și afară, dar decorurile, luminile, costumele, toate evocau un spațiu blocat în timp, un palat unde și lumina soarelui se teme să intre, într-o țară unde regele a interzis clopotelor să bată și a omorât câinii.

Îmi amintesc de lătrături ostile. De miros de igrasie, de râsete maniacale și fețe anemice. Un bufon ajuns la extenuare. Un rege perfid și copilăresc, o regină pe patul de moarte. Din spatele nostru, moartea se amuza și intervenea uneori, fatidic.

Am simțit cum corpul meu cedează, cum bucuria îmi părăsește trupul. Priveam la scenă, hipnotizată, dezgustată…

Ceea ce vrem noi să spunem publicului este că nu există greșeală mai mare decât să considere că ceva din această poveste ține cu adevărat de vremuri apuse. Tot ceea ce ține de domeniul trecutului va ține și de domeniul viitorului.  – spune David Seko, regizorul spectacolului.

Am înțeles, într-un final, ce vrea să spună, deși gândurile mi s-au liniștit târziu, ca și cum o mână invizibilă întrerupsese, temporar, orice posibilitate de a raționa. Cred că fix despre asta este vorba: dacă un episod, jucat cu recuzită minimă de niște tineri actori ne poate afecta atât de tare, cât de puternic ne poate dărâma realitatea?

Dincolo de atmosfera sumbră, dialogul hipnotic și mirosul de închis, ”Escurial” rămâne genul de piesă care te zguduie în cel mai necesar mod posibil.