Dansuri japoneze în Timișoara

În copilărie, eram pasionată de Anime. Mult înainte să devină cool în spațiul românesc, eu urmăream cu sufletul la gură ”Detective Connan”, ”Dragonball” și ”Yu-Gi-Oh!” pe RTL2. Am intrat în contact cu anumite aspecte ale culturii japoneze, fără să le înțeleg prea bine. Știam că japonezii sărbătoresc vara cu lampioane și se îmbracă în kimono-uri. Îmi lipsea ”de ce-ul”.

La 20 de ani distanță, conceptele respective mi-au fost în sfârșit explicate. În ultima săptămânii a lunii august, Centrul Jutsu a găzduit ”UP Nippon Summer Fest 2026”. Festivalul a inclus o serie de evenimente dedicate culturii japoneze. Așa am ajuns la o lecție de Kabuki

Demonstrațiile

Evenimentul a fost găzduit de Centrul de Proiecte Timișoara. Curtea spațiului a fost decorată cu lampioane, iar alături de invitatul serii au evoluat și membrii ai Centrului Jutsu, îmbrăcați în costume tradiționale japoneze. Preț de câteva ore, am trăit frânturi dintr-o vară japoneză. Am ascultat muzică, versuri și m-am bucurat de lumini și mișcarea ușoară a lampioanelor. A fost magic.

Seara a început cu o scurtă prelegere, în cursul căreia ne-au fost explicate câteva concepte de bază. Au urmat demonstrații de kabuki. Am asistat la un dans feminim și unul masculin. A fost… neașteptat.

Dansul feminim m-a lăsat indiferentă. Poate influența vestică își spune cuvântul: suntem obișnuiți cu demonstrații mai stridente, avem anumite simboluri pe care le asociem cu feminitatea. Ideea de bărbat care interpretează o femeie este puțin mai greu de apreciat.

Din dansul respectiv am rămas cu două idei: japonezii celebrează subtilitatea și simbolismul. Puterea unui dans nu este în stridență ci în detalii mici, executate la perfecțiune. Mi s-a părut interesant faptul că la finalul demonstrației, artistul s-a retras de pe scenă, nu a așteptat aplauze.

Dansul masculin mi s-a părut mai ușor de înțeles. Am apreciat recuzita, felul în care umbrela a fost folosită.

Prima parte a evenimentului s-a terminat cu muzică. I-a urmat partea interactivă.

O lecție de dans

Publicul a fost invitat să învețe primul dans interpretat de Maiko (tinerele fete care aspiră să devină gheișe). Se dansează pe versurile cântecului GionKoUta, o melodie care evocă o poveste de dragoste de-a lungul celor patru anotimpuri în Kyoto.

Mi-a plăcut ideea, dar premisa mi s-a părut puțin (prea) optimistă. Dansurile japoneze sunt grele, e o limită la cât poți să înveți într-o oră. Ne-a salvat abordarea maestrului. În loc să ne explice mișcări, ne-a descris tablouri. Așa se face că toți cei aproximativ 40 de oameni prezenți la lecție au înțeles măcar ideea de bază. Întindeam mâna spre un munte, ne aplecam ușor către pământ…

Am încheiat seara dansând împreună în cerc. Din când în când, maestrul ne indica să facem câtă o mișcare. Printre noi se strecurau tinere îmbrăcate în kimono-uri. Și undeva, pe parcursul acestui exercițiu, am încetat să mai gândesc. M-am lăsat vrăjită de lumini, am apreciat briza serii de august. Am fost prezentă.

Se spune că la Festivalul Verii spiritele celor morți revin pe pâmânt. Sunt întâmpinate cu lumini, vernirea lor este sărbătorită cu muzică și dans. În loc să privească înapoi, oamenii transformă prezentul într-o sursă de frumusețe. Dau spiritelor un motiv de bucurie, se bucură alături de ele.

Nu o să pretind că seara aceea m-a educat. Mi-a oferit în schimb niște concepte de bază, a plantat câteva idei pe care aș vrea să le explorez mai în profunzime. Un lucru îmi devine clar: japonezii au perfecționat arta de a fi prezent, de a găsi în orice o sursă de frumusețe. Poate ar trebui să ne bucurăm și noi, mai mult.