Noaptea albă a muzeelor la Filarmonică

În data de 23 mai, Filarmonica Banatul din Timișoara și-a deschis porțile pentru un eveniment cu totul special: noaptea albă a muzeelor.

Filarmonica își iubește publicul

Atât că în cazul acestei instituții, afecțiunea se manifestă discret, prin gesturi mai mult decât prin declarații zgomotoase. De ani de zile, Filarmonica Banatul aduce în fața spectatorilor dirijori și soliști de excepție. Cu Fila mergi la sigur: orice s-ar întâmpla în cursul săptămânii, ai garanția că serile de vineri îți rezervă liniște și un strop de magie.

Ca spectatori, nu cred că înțelegem cu adevărat câtă muncă este necesară pentru a face această magie să se întâmple.

Noaptea albă a muzeelor a oferit publicului un cumul de evenimente. Grădina de Vară s-a redeschis cu o proiecție de film mut însoțită de muzică live. S-au organizat tururi ghidate, spectatorii au avut șansa să afle istoria Filarmonicii și, în mod excepțional, să facă schimb de locuri cu instrumentiștii. În paralel, foaierul clădirii a găzduit expoziția ”George Enescu”, o colecție de documente și scrisori aparținând lui Fabian Anton.

Istoria Filarmonicii

Turul ghidat a completat (și pe alocuri corectat) puținele informații pe care aveam despre Sala Capitol. Vă las mai jos câteva detalii care mi s-au părut interesante.

Povesteam în articolul despre Operă că în perioada Austro-Ungară Timișoara era tranzitată de artiști aflați în turneu. Ei au contribuit la dezvoltarea apetitului pentru muzică clasică al oamenilor. În 1840, în Timișoara se înființează Corul Plugarilor. A fost atât de bun încât a fost invitat la festivaluri internaționale și și-a câștigat aprecierea lui Ciprian Porumbescu.

În anul 1870 se înființează Societatea Filarmonică, și ea, compusă din amatori.

Perioada interbelică marchează un punct de cotitură: se construiește actuala Sală Capitol, pe locul unui cinematograf dezafectat. Clădirea poartă semnătura lui Duiliu Marcu. Din vechiul cinema, Filarmonica păstrează grădina, deschisă publicului și azi. La momentul construcției, sala avea 1300 de locuri. În prezent mai are 874. Un detaliu interesant mi se pare faptul că peretele casetat din spatele scenei este mobil. În funție de necesități, poate fi ajustat pentru a acomoda mai mulți artiști.

În 1920 se înființează asociația Prietenii Muzicii. Un an mai târziu, George Enescu concertează pentru prima dată în Timișoara. Avea să mai revină de 12 ori. În 1930, Enescu primește titlul de cetățean de onoare al orașului. La rândul lui, compozitorul a oferit Filarmonicii un portret semnat, păstrat și astăzi.

Filarmonica și-a continuat activitatea și în perioada comunistă. În 1951 se înființează corul Ion Românul. La fel ca și Madrigal, acest cor avea dreptul să cânte colinde.

În ciuda sărăciei, oamenii frecventau în continuare concertele; clădirea era mereu plină. Se repeta pe frig, focul în instituțiile publice era permis doar la evenimente. Condițiile erau austere, manifestațiile culturale erau observate îndeaproape de partid. Dar niciun partid nu poate rivaliza, în creativitate, cu un dirijor. Rămâne faimoasă o scenă în care, sub ochii membrilor de partid, dirijorul a ridicat bagheta, iar din cor a început să se audă ”partidul minte, partidul minte”. Înainte ca cineva să aiba timp să reacționeze, corul a continuat: ”partidul minte, partidul minte, partidul minte … luminată”.

Experiența mea

În memorie, seara respectivă o să îmi rămână ca o colecție de stop-cadre. Peste ele, o pătură caldă de afecțiune. Privesc înapoi și zâmbesc.

”Noaptea muzeelor” a fost, în esență, o dovadă reciprocă de apreciere. Filarmonica a creat un program accesibil și ofertant. Ne-a permis să o vedem din alt unghi, puțin diferit. Am putut să stăm pe scenă, să ne imaginăm, preț de o clipă, cum este de cealaltă parte. La rândul său, publicul a arătat o deschidere incredibilă. Am studiat reacțiile celorlați participanți la tur. Majoritatea zâmbeau.

Dar partea mea preferată din program a fost grădina. O ochisem de mult, ani la rând am încercat să îmi imaginez ce se află în spatele zidurilor acoperite cu iederă. Nu am anticipat atâta poezie. O fi fost luna, proiecția cu Turnul Eiffel, sau muzica de vioară ce se strecura discret în aerul de vară. Cert este că în acele momente, când stăteam în rândul cel mai de sus al amfiteatrului, toate grijile s-au retras în umbră. Iar Timișoara mi s-a părut mai frumoasă ca niciodată.