Casa Mühle renaște

Cândva, într-o seară,

ne-am adunat undeva la trei sute de oameni în fața casei Mühle. Îmi amintesc că era frig și în întunericul serii de ianuarie siluetele se transformau în umbre. Mi s-a părut că disting vag fața unei profesoare din facultate. Plângea.

Am așezat un trandafir pe fundația gardului. Alți protestatari au prins candele. Din curte, câinii ne lătrau furios. Asistam, credeam atunci, la un final. În fața noastră, casa, acum rămasă fără acoperiși, părea că spune rămas-bun.

Am plecat cu un nod în gât și cu convingerea că am eșuat. Era începutul lui 2013.

Acum

Alerg pe lângă Facultatea de Mecanică, prinsă în furia unei ploi de mai. În urmă cu câteva zile, o știre m-a făcut să zâmbesc: casa Mühle, achiziționată între timp de Universitatea Politehnica Timișoara, își redeschide porțile. Au trecut 13 ani.

Casa Mühle îmi răsare în față, parțial obturată de coroanele unor copaci. Își etalează mândră noul acoperiși și fațada proaspăt renovată. Pe terasă, cineva a lăsat un buchet cu flori.

Intru și, preț de o secundă, mă întreb dacă Politehnica nu s-a grăbit puțin cu inagurarea – interiorul e, cu toată indulgența, praf și pulbere. Zidurile dau să pice, rezemate precar de piloni de lemn. Tencuiala de pe pereți se cojește, expunând cărămizile portocalii. Lemnăria putrezește, lipsesc geamuri. Un tablou electric din alt secol concurează tentativ cu exponatele.

”Ce e asta?!”. Și apoi mă lovește. Asistăm la o continuare, nu la un final. În episodul actual, toți oamenii aceia care tremurau cândva în frig în stradă își iau revanșa. Se revarsă pe porțile curții, fără câini sau proprietari ostili care să îi pună la respect. Valul acela de la afecțiune care cândva, cu mult în urmă, a contribuit la salvarea casei Mühle se revarsă acum pe scări. Trece pragul și îmbrățișează zidurile, mângâie rănile de pe pereți. Oamenii încă mai iubesc locul, încă mai cred în el, încă îi mai sunt alături.

Suntem departe de un final fericit. Va mai dura poate încă zece ani până când casa Mühle își va relua locul binemeritat în șirul de clădiri istorice din oraș care au primit o nouă șansă. Dar pericolul iminent a dispărut. Un nou capitol se scrie sub ochii noștri. Poate, în viitor, trandafirii vor reveni în curte.

Cândva, în altă seară,

m-am așezat lângă o doamnă în tramvai. Am intrat în vorbă. Amândouă veneam de la Filarmonică. Tramvaiul tremură pe șine, își lasă timp. Lansez o sugestie: ”mâine se deschide casa Mühle. Poate doriți să mergeți”.

Doamna zâmbește. Îmi povestește că este prietenă cu familia Mühle. A vizitat locul, cu mult înainte să cadă în ruină. Încă este în contact cu ultima urmașă a lui Mühle, care acum locuiește în Germania.

”Mâine mă duc să fac poze să îi trimit. Când o să vii la o cafea la mine, o să îți spun povestea completă”.

Uneori, viața creează cele mai frumoase și improbabile conexiuni.