Nuremberg – filmul
Am mers la Nuremberg după ce Diana, de la Fine Society, l-a lăudat pe story. Asta deși de fel evit cam toate producțiile pe tema Holocaustului. Nu îmi place ideea de a monetiza drama unor oameni. ”Băiatul cu pijamale în dungi” îmi vine în minte ca un exemplu grăitor.
Nuremberg a fost o excepție. Nu este un film făcut să placă, este unul menit să te facă să gândești.
Ce mi-a plăcut
Felul în care este narat. Chiar dacă scenariul face mici concesii artistice, tonul filmului rămâne, în asamblu, grav. Focusat. Micile exagerari artistice se simt ca un compromis necesar, dar nu distrag. ”Nuremberg” nu se ascunde după deget. ”Ce s-a schimbat?” ”Nimic”. ”Ce diferențiază un om normal de un nazist?” ”Nimic”. Altfel spus, Nuremberg este o palmă dată societății. Una deloc subtilă, doar necesară.
Russell Crowe surprinde excelent esența lui Göring. Faptul că în calitate de privitor ajungi, temporar, să simți o ușoară înțelegere față de personaj, spune totul. Tind să cred că și Göring cel real avea un efect similar.
Cu adevărat dureroase în schimb, mi s-au părut scenele reale din film. Le-am tot văzut de-a lungul anilor. Efectul este același. Un nod în gât, o fracțiune de secundă în care creierul se revoltă. ”Asta nu poate fi real”. Dar a fost. Este unul din cazurile în care realitatea bate, în duritate, orice ficțiune.
Părțile meh
Rami Malek. L-am iubit în Bo Rap. În Nuremberg, mai puțin. Face overacting. Dramatizează când nu e cazul și are aceeași expresie pe toată durata filmului. Probabil încerca să redea tumultul interior al personajului sau ceva. Nu i-a ieșit. În apărarea lui, nici scenariul nu îl ajută. Personajul face o tranziție bruscă de la un psihiatru bun, ușor arogant, la un om pierdut în spațiu. Douglas Kelley nu era așa. Omul care a inspirat personajul este descris de alte surse ca fiind mult mai pedant, fidel metodelor. Probabil o asemenea portretizare nu ar fi prins.
Un discomfort necesar
Pe 27 Ianuarie, se comemorează 81 de ani de la eliberarea Auschwitz-ului. Este o dată căreia i se dă tot mai puțină importanță. E mai comod să uităm, să punem la îndoială, să afirmăm că ”s-a exagerat”.
Nuremberg, filmul, vine într-un moment în care istoria este tot mai aproape să se repete. Extremismul ia amploare. Nu că ar fi dispărut vreodată. Nuremberg vine să ne amintească de faptul că antisemitismul nu a început cu o cameră de gazare. A început cu niște legi. S-a hrănit din durerea unei națiuni rănite după război, atât de disperată, de înfometată după putere și relevanță încât a devenit foarte ușor de manipulat.
Oamenii, prin definiție, sunt mai dispuși să accepte că sunt răi, decât că au greșit. De aceea istoria se tot repetă. Puși să aleagă între bine și putere, cei mai mulți indivizi vor alege puterea.
