Liliacul

Prima operetă despre care am auzit a fost ”Liliacul”, acuîn urmă cu vreo 20 de ani. O ”mare doamnă” din Hunedoara natală se fălea că a mers în Timișoara la aceast spectacol. Feed-back-ul prietenilor a lăsat de dorit. Înclinațiile artistice din zonă tind mai mult spre folcor și manele. Așa că ”mare doamnă” a ieșit din conversație cu ego-ul puțin zgâriat. ”Atâta drum pentru nimic…”.

Când, două decenii mai târziu, am ajuns și eu în sfârșit la spectacol, m-am gândit la ea. Și m-am amuzat imaginându-mi o posibilă interacțiune. Probabil și-ar fi prins dramatic perlele. ”Poftim arătare. La operă nu se merge în blugi”.

Opereta

Welp, am mers în blugi :). Și m-am simțit extraordinar de bine.

Ca regulă de bază – dacă pe un afiș apare numele lui Cristian Rudic, știi că te așteaptă o producție de calitate. Este, din punctul meu de vedere, un artist complet. Extrem de carismatic, un bun actor și interpret, genul de om care își trăiește rolul. Îl privești pe scenă și nu ai cum să nu fii acaparat.

Am râs în seara aceea cum nu am mai râs de mult. Și am înțeles de ce ”Liliacul” este un spectacol tradițional asociat cu Noul An. Personajele de pe scenă petrec cu tine. Ridică paharul de șampanie, valsează. Te fac părtaș la sărbătoarea lor.

Nu știu dacă este un lucru universal aplicabil (sau o nuanță specifică reprezentației de la ORT), dar de câteva ori personajele au interacționat cu publicul. Unser lieber Fritz a fost și el pomenit, așa, cât să sughită.

Dar de departe cel mai delicios moment mi s-a părut intervenția dirijorului Radu Zaharia. La operă și operetă dirijorul este în general personajul din umbră. Toți îi recunoaștem meritele, îi aplaudăm, îl apreciem. Însă nu prea îl vedem.

Well, Radu Zaharia a dat de … Frosch. Și a sfârșit prin a ne oferi unul din cele mai frumoase momente ale serii.

De muzică nu comentez. Sunt în continuare un consumator fără cultură. Dar în seara aceea am fost un consumator extrem de fericit. 🙂

Finalul

Știi că va fi un an bun când Opera din Timișoara îți cântă ”La mulți ani”. Nu doar interpretarea. Urarea s-a simțit sinceră. De altfel, este senzația cu care plec de fiecare dată de la Operă. Oamenii de pe scenă iubesc publicul și reușesc să transmită asta.

Iar opera devine, tot mai mult, o bulă sigură. Înainte o priveam cu teamă. Acum, merg acolo ca să respir.