Beyond the veil – concert simfonic

Februarie a fost o lună bogată în evenimente pentru mine. Am mers undeva aproape zilnic. Așa că, statistic vorbind, era o chestiune de timp până când urma să am puțin ghinion în alegeri.

”Beyond the veil” mi-a lăsat un gust amar. Filarmonica nu a fost de vină.

Solista

Nurit Stark a fost invitata Filarmonicii la acest eveniment. Născută la Tel Aviv, Stark este poate una dintre cele mai bune violoniste contemporane. O spun criticii, o confirm și eu. Niciodată nu am asistat la o interpretare atât de complexă și de puternică. Stark biciuiește vioara. O forțează să scoată sunete noi, să i se supună. Solo-urile ei au energia unei bătălii. Violonista contra viorii. Tocmai acest contrast face interpretarea unică. La recitalurile la care am asistat până acum, instrumentele veneau aproape ca o extensie a artistului. La Stark, contrastul este evident. Aici se termină omul, aici începe vioara. Între cei doi, tensiune.

Ar fi putut fi una dintre cele mai frumoase reprezentații la care am asistat. În schimb, am primit un dialog critic cu mine și o confirmare a faptului că, în ochii mei, arta nu scuză artistul.

Comportamentul

Apare Nurit Stark pe scenă. Publicul aplaudă, eu cu ei. Începe solo-ul. Încerc să intru în modul ”zen și uităm de lume”, dar nu îmi iese nicicum. Analizez, disec. Și sfârșeșc prin a-mi oferi un diagnostic de misoginism internalizat. Pentru că da, am rămas agățată de aspectul artistei. Aspect, nu fizic.

În viața mea nu am descris un artist ca fiind frumos sau urât. Fizicul pentru mine are relevanță zero, în fond nu îl putem controla. Dar știți ce putem controla? Felul în care ne prezentăm, ținuta.

Paranteză necesară – în general spectacolele de la Filarmonică încep la ora 19.00. Eu termin lucrul, dacă am noroc, la ora 18.00. Asta înseamnă ca am mai puțin de oră la dispoziție să ies din modul zombie și să arată și eu, vag uman. Glam nu am să fiu niciodată. Dar nu concep să merg la un spectacol în ținută de plimbat câinele prin cartier. Minimul necesar – haine călcate, pantofi din piele, unghii făcute, păr în ordine și o brumă de machiaj. Pentru mine, este o dovadă de respect față de instituție și artiști. Este un respect care merge în ambele direcții. Ținuta, în acest context, transmite ceva – apreciere reciprocă.

Revenim la Stark. Nu găsesc un cuvânt mai bun decât șleampătă. O rochie ce nu o flata absolut deloc, prin care ieșea la intervale regulate o bretea de la sutien. Părul dezordonat, prins la marea repezeală. Efort zero.

Încheiem subiectul, concluzionăm că sunt vag misogină. Mergem mai departe, ajungem la finalul solo-ului. Și ajungem la momentul când Stark a confirmat, prin comportament, ceea ce ținuta ei sugera deja.

La Filarmonică, invitații primesc flori. Reacțiile variază – în general bărbații oferă florile unei doamne din orchestră. Indiferent de scenariu, mereu invitatul a reacționat politicos. Până la momentul ”Stark”. Invitata primește florile. Le trântește prompt doamnei de la vioara a doua. Accent pe trântit. Am studiat reacția. Madame Stark nici măcar nu a onorat-o pe recipientă cu privirea. Un fel de ”na aici, ține-mi astea”. A revenit pe scenă de două ori. A uitat complet de flori.

Gafa numero dos. Tradițional, invitații spun câteva cuvinte. Nuanțele variază, dar ”mulțumesc” și ”mă bucur să fiu aici bla bla” sunt recurente. Până la… surpriză, Stark. Zero recunoștință față de public, nada. În fond onoarea ne-o face ea. În marea ei generozitate, Madame Stark ne oferă un bis. Și un mic moment educativ. Îl alege pe Kurtag, și ne explică frumos, ca la tăntălăi, ca acesta s-a născut în Timișoara. Atât că un bun procent din needucații din public fuseseră, cu o zi înainte, la recitalul dedicat lui Kurtag. Unde aflaserăm, printre altele, că stimatul compozitor s-a născut la Lugoj. Dar hey, Lugoj, Timișoara, ce importanță mai are, gloata oricum nu pricepe diferența?

Poate nu ar fi trebuit să mă simt așa decepționată

Dar am fost. Da, în materie de educație muzicală mai am enorm de învățat. Probabil sunt incapabilă să înțeleg geniul lui Stark. Fair. Sunt doar o amatoare care plătește bilet și vrea ca, timp de o oră și ceva, să evadeze într-o bulă unde lumea se îmbracă frumos și se comportă la fel. Stark a pătat imaginea Filarmonicii pentru mine.

Pănă acum toți artiștii pe care i-am ascultat tratau publicul cu generozitate și recunoștință. Oamenii respectivi, deși poate mai puțini talentați decât Stark, aveau destulă maturitate încât să înțeleagă că noi, amărâții ăștia cu apreciere maximă și înțelegere minimă, susținem muzica clasică.

Filarmonica și Opera au oricum o reputație ușor exclusivistă. Oamenii se tem de aceste instituții. Eu m-am temut de ele, înainte să ajung să le iubesc. Dacă vor deveni și mai nișate, nu vor rezista în timp. Tocmai de aceea, datoria celor de pe scenă nu este doar să interpreteze frumos. Ei vând un vis, creează un colț mic de liniște și frumusețe într-o lume nebună. Stark a atentat fix la aceste lucruri. Nu îi contest talentul, doar empatia. Din fericire, este excepția, nu regula. Sper.