Fotbalul – eterna dilemă

Până în urmă cu aproxiv un an, eram complet indiferentă la fotbal. În perioada cât am locuit în Germania, mă uitam la meciuri din… peer preassure. Nu părea social acceptabil să ajungi în birou luni dimineața și să arunci priviri bovine când vreun coleg mai vorbăreț te întreba cum ți s-a părut jocul.

Începutul

Entuziasmul meu simulat față de fotbal a rămas în Germania. Eu am revenit în țară. Și aș fi putut trăi bine-mersi în bula mea nemicrobistă, dar am dat de prietenii potriviți. Și nu s-au lăsat, până când nu m-au spălat pe creier.

A început inofensiv – cu un ”hai la o terasă să vedem meciul”. M-am dus pentru limonadă, am rămas pentru vibe. Am început să urmăresc scorurile, mai mult din solidaritate. Iar apoi am fost invitată la un meci.

”Adusă cu forța”

Full disclaimer – m-am dus la București pentru road-trip. Parcuri, vizite pe la colegi și shaorma de-aia bună. Ah, și un meci cât să vad cum e. Când fetele au comandat tricouri personalizate, pe al meu scria ”adusă cu forța”.

Da, am mers chitită să susțin tricolorii. Dar pe agenda mea nu figura o nouă pasiune.

Experiența ”Arena Națonală”

România vs. Cipru, 10 iunie 2025. Microbiștii îl vor reține ca un meci frumos, unde România a condus detașat. Pentru mine, a fost o zi cel puțin dubioasă.

Ajungem la Arena. Aflu că nu am voie cu baterie externă pe stadion. Plasez bateria la o tarabă, pe jumătate convinsă că nu o voi recupera. Revin la coadă. Intru în clădire. Și mă lovește prompt frica de înălțime.

Nici până în zi de azi nu îmi explic cum m-am convis să cobor scările. Odată ajunsă pe loc, am închis ochii. Mi-am petrecut minutele de dinaintea meciului pradă panicii. ”Nu pica, nu te lăsa în față”. Iar apoi a început imnul și orice altceva a încetat să mai conteze.

Auzisem povești despre euforia de pe stadion. Dar poveștile nu se apropie de realitate. Oricât de indiferent ai fi la fotbal, în tribună orice neutralitate dispare. Ești atras fără să vrei de joc. Ajungi să urli și să te agiți puțin ridicol pe scaun. OK, și să înjuri cu puțin prea mult foc arbitrul.

După

Scriu acest articol la câteva zile după meciul oribil cu Bosnia. Nu are rost să comentez momentul. Dar despre altceva aș vrea să vorbesc. Ca om neinițiat, mă șochează inconsistența opiniei publice. După Austria îi ovațiam. După Bosnia, îi înjurăm. ”Generația de suflet”, dar numa când câștigă. De ce?

Eu cu fotbalul rămân moderat de… în plop. Mă implic în meciuri, da. În afara lor, văd oamenii de pe teren. Niște copii, din punctul meu de vedere. Nah, și stau eu așa mă întreb, cu mintea mea om neinițiat: cu ce ajută hate-ul ăsta? Vrem echipă, vrem valoare, dar stăm că motanul la pândă, doar să îi ”prindem”. Se știe doar că numai prin critică se construiește caracter, nu?

Ei, partea asta din fotbal nu o să-i placă niciodată. Eu nu-s microbistă. Sunt doar un om care admiră munca. Băieții ăștia muncesc de le sar capacele. Iar numai pentru asta, eu o să urlu ”hai România” la fiecare meci. Indiferent de scor.