Generații

O știți pe aia cu ”spune-i vieții ce vrei ca să râdă de tine?”. Ei bine, în cazul relației mele cu animalele, fraza de mai sus se aplică la fix. 19 ani am fost ”the cat whisperer”. Am un talent ciudat de a atrage patrupede torcătoare aproape oriunde merg, fie că locul respectiv e un birou din Tunisia sau o sală de dans de la etajul doi. În aproape trei decenii încă nu am dat de pisica pe care să nu o pot îmblânzi. Atât că dragostea pentru pisici și statul la bloc ridică mici probleme de compatibilitate, așa că ani la rând mi-am pus pofta în cui și m-am revărsat dragostea, fără pic de discriminare, pe toate mâțele vagaboande care s-au nimerit în calea mea. Apoi m-am mutat în curtea cu trandafiri și lucrurile păreau să se miște în favoarea mea… până și-a băgat karma coada.

Cu zece ani în urmă, când m-am mutat în actuala locuiță, m-au întâmpinat stăpânii de drept ai locului: Dolly și Lolita, două corcituri pline de tandrețe și de bale. Încet dar sigur, cele două bestii au reușit o convertire parțială. Imaginea cu trei pisici torcându-mi seara în poală începea să se retragă în favoarea unei realități noi.

Prima generație de câini cu care am conviețuit forma un duo cel puțin atipic: Dolly, un collie mare, inteligent și empatic; Lolita, un cățel de talie mică, supraponderal, gălăgios și gurmand. Două firi ca apa și uleiul, care reușeau să conviețuiască civilizat, unite de două trăsături comune: o dragoste necondiționată și copleșitoare față de orice om ne călca pragul și o ură egală ca intensitate față de toate pisicile care ne tranzitau acoperișul.

Dolly și Lolita au murit la distanță de un an una față de alta. Le-a urmat Puf, un câine alb, lățos și pus pe năzbâtii.

Ca și predecesoarele sale, detesta pisicile, dar asemănarile se opreau aici. În interval de câteva luni, a reușit să îmi redecoreze toți pereții, să îmi distrugă cel puțin două perechi de papuci și în general orice obiect rămânea nesupravegheat prin curte. Când nu săpa cratere prin curte, Puf își plănuia evadarea. Pentru un câine mare și nu tocmai flexibil, avea un talent extraordinar să se strecoare prin gard, dar eșua lamentabil când îi venea cheful să se întoarcă. L-am extras de nenumărate ori în miez de noapte din curtea vecinilor, când lătrăturile lui panicate amenințau să trezească toată strada. Odată a reușit performața de a nimeri fix în nasul hinghierilor, câștigându-și drept răsplată un sejur low-cost la Danyflor.

Cel mai recent chiriaș al curții cu trandafiri este Lulu. În mod previzibil, karma și-a bătut joc de mine din nou. Îmi doream un câine mare și blând. M-am procopsit cu un pechinez mic și isteric, cules de niște prieteni miloși dintr-un tomberon. Singurul lucru ”câinesc” din Lulu este fața. La temperament în schimb, are toate trăsăturile unei mâțe. Alternează cu o ușurință care mă sperie crize de isterie cu ”puppy eyes”. Identifică de la kilometri distanță orice pereche de pantaloni proaspăt spălați, pe care îi îmbunătățește prompt cu urme de lăbuțe. Și-a dezvoltat un mieunat scheunat special pentru cerșit mâncare sau atenție și nu ezită să-l folosească, preferabl când persoana vizată are mâinile pline de cumpărături sau vorbește la telefon. Am încercat să îl dresăm. Am sfârșit prin a fi noi cei dresați – fugim după mingi de fiecare dată când bestia are chef de joacă și ne înghitem înjurăturile în ocaziile, mult prea dese, când ne împiedicăm de jucăriile plasate strategic în calea noastră. Da, viața cu Lulu e orice, numai plictisitoare nu. Dar mai sunt și altfel de momente. Sunt serile acelea când bestia se transformă, preț de câteva secunde, în îngeraș. Își așează frumos lăbuțele pe încheietura mea și mă privește în ochi cu o expresie plină de adorație. În astfel de momente, tind să cred că se putea și mai rău…. Adică hey, aș fi putut avea o pisică 😛 .