Crăciun in ianuarie

Unde se duc târgurile de Crăciun când mor? Cam asta mă frământa pe mine pe când mă plimbam prin Piața Operei, în parfumul vag de migdale prăjite al pieții de Crăciun. Jumătate din căsuțe sunt închise. Restul încă își mai prezintă marfa cu melancolii de decembrie: decorații, cadouri, mâncare tradițională.

Ca niciodată, anul trecut abia dacă am călcat prin centru. De când m-am mutat în Timișoara, mi-am făcut o mică tradiție din a lua la rând an de an tarabele cu bunătăți de sezon. Iernile în Timișoara, deși sărace în zăpădă, au mirosit mereu a vin fiert și a kurtos kalacs. Au fost prilej de zeci de întâlniri spontane cu oameni dragi, motiv de seri prelungite la nesfârșit cu povești, planuri și amintiri.  În 2017 s-a rupt filmul – nenorocitul ăsta de timp parcă se încăpățânează să îmi fugă printre degete, iar între deadlineuri de final de an și umblătura specifică sezonului am uitat de magia aflată la un pas distanță.

Așa că am recuperat acum. Senzația nu e aceeași, piața e golită de lume, vinul s-a răcit în ceaunuri și luminile zâmbesc a rămas bun. Și privindu-le mă ia spaima. Spaima că un oraș odată detestat îmi devine tot mai familiar și mai drag. Că vechi cunoștinte s-au transformat cu anii în prieteni fără de care prezentul ar fi lipsit de sens. Mă ia spaima că  poate nu o să reziste. Și nu e nimic mai înfricoșător pentru un hoinar convins decât să constate că rădăcinile pe care le-a detestat ani de zile i-au devenit pe nesimțite aripi.