În copilărie adunam obsesiv tot felul de obiecte. Mă îngrozeam la gândul că aș putea să uit, că detaliilor zilelor trecute ar putea să se piardă și va rămâne… vidul. Așa am umplut cutii întregi de nimicuri. Mărțișoare, sute de cărți poștale și alte prostii fără valoare. Nu știu dacă m-am uitat peste ele de două ori. Un obiect pus în cutie era un obiect pierdut, o amintire arhivată. Am continuat totuși să colecționez. Când am început să călătoresc, petreceam ore în șir căutând suvenirul perfect, acel ”ceva” la care, uitându-mă, să retrăiesc în cel mai mic detaliu experiența. Când cutiile au început să dea pe-afară, am încercat să combin utilul cu practicul: mă întorceam cu mărgele și sticle de vin, eșarfe și ustensile de bucătărie. Ironia m-a lovit când am constat că jumătate din lucrurile expuse prin casă nu mai îmi spun aproape nimic. Îmi amintesc vag locul sau contextul în care le-am cumpărat, dar atât. În schimb pot să evoc fără niciun memento fizic întâmplări banale. Am uitat aproape complet de muzee, sau istoricul unor locuri, de fețe odată familiare, de ani întregi din trecut. Iar constatarea e mai puțin supărătoare decât pare la prima vedere. Evenimentele care…