Aproape că s-a dus și 2018. Un an nebun, din toate punctele de vedere. Privit din exterior, a fost după toate standardele ”anul meu”. Zeci de obiective bifate aproape pe nesimțite de pe o listă invizibilă. Profesional și personal au intervenit schimbări necesare, chiar dacă ușor nepremeditate. Nici la experiențe nu am dus-o chiar rău. 5 luni de colindat Bavaria, o excursie fulger în Luxembourg, Islanda, care a ridicat enorm ștacheta în materie de călătorii, o revedere scurtă cu China mea dragă, plus alte mici escapade cărora le-am pierdut șirul. Am învățat într-un an, forțată de împrejurări, cât nu am învățat în toată facultatea. Mi-am descoperit pasiuni noi, am abandonat altele vechi de ani. Idei pe ca le credeam bătute în cuie mi s-au modificat aproape radical. Da, 2018 a fost un an câștigat. Atât că nu prea îl resimt ca atare. Undeva pe drum, extenuarea a luat locul satisfacției. Schimbările, oricât de necesare, au devenit mai mult un factor de stres decât unul în măsură să mă motiveze. Nu regret nimic. Una din concluziile ultimelor luni e tocmai asta, ca piesele au tendința să se așeze. Da, tabloul inițial se descompune uneori, mult mai repede decât ne dăm seama.…