Pe măsură ce îmbrătrânim, inima noastră devine o colecție. Se adună treptat în ea bunici, rude, prieteni, cunoștințe. Ne vizitează ocazional, atunci când găsim timp să privim înapoi. Iar asta e singura nemurire în care îndrăznesc să cred. Raiul e un concept pentru comozi. Ne scutește de responsabilitate. Ideea că oamenii care ne-au fost dragi petrec bine mersi pe sunete de harpă ne absolvă de vină atunci când începem, invariabil, să uităm. Ea credea în toate astea. Nu spăla în zile de sărbătoare. Primea preotul, se speria când se rătăcea ocazional o cucuvea pe gardul curții. Aprindea lumânări să ghideze morții spre casă, se apleca cu toată greutatea celor 80 de ani să mute din drum un melc rătăcit. Își făcea cruce, împărțea frunctele din livadă în fața porții. Au fost 12 ani. Haotici, dar cu niște repere clar stabilite. Primii ghiocei, în ianuarie. Nebunia de lalele de la mijlocul lui mai. Iar apoi vara, când bolta de trandafiri de la intrare exploda iar curtea vibra de la albinele și gâzele care ne luau cu asalt. Au fost câini, trei generații. Și pisici ce luau în stăpânire acoperișul, spre ciuda câinilor. Au fost arici și broaște și smochini proaspăt culeși…