Și-am revenit. Timișoara e nesigură din nou, iar Starbucks e pe cale să intre în pană de cafea :).  Câteva concluzii, la final de ”exil”: Există două tipuri de oameni: cei care suferă un șoc cultural și cei care (se) mint foarte bine. Oricât de bine ai crede că cunoști o țară, nuanțele nu se descoperă prin vizite ocazionale. Ori fix acele nuanțe îți vin de hac atunci când te aștepți mai puțin. La sosire, mă temeam de lucruri previzibile: cultura, valorile diferite, birocrația și … bavareza. La toate m-am adaptat binișor. În schimb nici până la final nu am reușit să mă obișnuiesc cu liniștea de pe străzi și absența completă a oamenilor după anumite ore. Un lucru atât de banal și totuși atât de apăsător. Exemplul nu este singular – lunile au tendința să accentueze tot ceea ce un loc nou nu este, iar adaptarea, deși nu imposibilă, cere timp. Distanța nu desparte, doar filtrează Când singura cale de conectare rămasă este cuvântul, toate prieteniile ”de ocazie” se duc ușor ușor la fund. Sau nu :). Am asistat la un fenomen ciudat, pe care încă nu am reușit să mi-l explic în totalitate – oameni cu care în…