My two cents,  Vag Cultural

Costul dansului

29 aprilie marchează în mod tradițional ziua mondială a dansului. Sărbătorim dansul ca artă, sărbătorim comunitățile de dansatori care ne-au primit, ne sărbătorim propria călătorie pe ring. Sărbătorim magia, poezia, sacrificiul. Azi puțin despre ultimul aspect. Ce înseamnă de fapt dansul, ca și pasiune? Și care este costul real al dansului?

Muncă. Multă muncă.

Încep cu asta, pentru că este aspectul cel mai apropiat de sufletul meu. Afirm ori de câte ori am ocazia că munca bate talentul. Aplicabil în dans și cam în orice alt domeniu. Ce-i drept, dansatorii nativi pornesc cu un avantaj. Dar avantajul respectiv își pierde din putere în timp. Un talent neîntreținut este un talent pierdut.

Cu timpul, nativi sau nu, toți ajungem la o concluzie: putem învăța să dansăm foarte bine. Putem să ”dăm upgrade” la magie, să ne reinventăm și să ne individualizăm stilul, iar și iar. Putem să transformăm dansul într-o expresie a propriei noastre individualități. Dar asta vine după extrem de mult exercițiu. Luni, poate ani. Iar exercițiul respectiv costă. Bani, timp, oportunități ratate. În spatele fiecărei perechi care pare că plutește pe ringul de dans, stau ore de frustrări și încercări. Lacrimi, poate. Sute de încercări în fața oglinzii, mii de melodii ascultate pe repeat. Accidente. Interacțiuni mai puțin plăcute pe ring.

Învățăm să trecem prin toate. Dar asta nu înseamnă că este ușor. Doar că starea aceea de bine, când prindem dansul perfect, în contextul perfect, cu un partner cu care ne simțim bine, face ca tot efortul să merite. Iar și iar.

Alienare și oportunități ratate

Dansul consumă timp. Extrem de mult timp. Cursuri. Party-uri. Festivaluri, workshop-uri. Cam fiecare week-end vine cu nevoia de a face o alegere: ”dans sau altceva”. Când dansul câștigă, pierdem în altă zonă. Prieteniile vechi se răcesc. Interese odată comune se pierd.

În timp devine tot mai ușor să facem o alegere. Pentru că alternativele la dans sunt tot mai puține. Și tot mai puțin atractive. În paralel, mulți dintre noi experimentează alienarea. Anturajele vechi îi resping. Dansul vine la pachet cu oportunități. Dar și cu…

Etichete

Dansează, deci e ușor de agățat”. ”Merge la dans, prin urmare e disperat”. Și multe, multe altele.

În urmă cu câteva luni, mi se reproșa că ”noi dansatorii suntem un cult”. Nu am ripostat pe moment, dar posibil să fi sacrificat o capră mai târziu, într-un ritual complicat cu mult footwork.

Râdem, glumim, dar etichetele sunt multe. Și degradante. Nu contează că ești un adult perfect adaptat. Nu contează că nu provoci, că îți vezi de treabă. Dansezi, ești judecat. Mai nasol devine când etichetele respective se răsfrâng în sfera profesională. ”La următorul meeting, Izabela, să vii într-o rochie sexy de salsa”. Caz real, din nou. Pentru că din afară dansatorii încâ mai sunt calificați drept decorativi. Și accesibili. Și aparent nu au dreptul de a seta limite personale.

Să nu invocăm ignoranța. Nu într-o perioadă când informația este peste tot, când aproape orice școală de dans oferă acces gratuit la primul curs. Tocmai pentru a ajuta lumea să înțeleagă. Etichetele persistă pentru că sunt comode. Oferă un pretext, un sentiment de superioritate. Iar ca dansatori, ajungem, mai devreme sau mai târziu, în punctul în care ne săturăm să ne justificăm. Facem etichetele pachet cu oamenii care ni le-au pus și le aruncăm pe ambele la primul tomberon. Mai sănătos așa.

Ironiile și lipsa de respect

Nu mă înveți și pe mine să dansez?

Nu!

”[inserați înjurătură, negocieri, încercări de a forța limite]”

Am purtat conversația de mai sus de minim cinci ori. În ultima săptămână. Și de fiecare dată mi-a crescut tensiunea. Da, pare o abordare inocentă. Asta dacă nu ar fi atât de … degradantă. Să explic puțin.

Dansul este o artă. O artă nu se învață pe repede-înainte, o artă nu se predă de oricine. Nu ne-ar trece prin cap să abordăm un violonist și să-i spunem să ne învețe rapid o melodie. Cu dansul, lumea încă își mai permite asta. Deși în materie de complexitate dansul rivalizează lejer cu orice artă. Dar undeva în mentalul colectiv s-a insinuat această idee… reductivă. Dansează, mă învață. Eventual mai dansăm pe orizontală puțin după. Ultimul scenariu la o parte, abordarea încă rămâne extrem de jignitoare. Și este o palmă dată tuturor instructorilor de dans și tuturor oamenilor care investesc ani din viață pentru a-și dezvolta această pasiune.

Dansul este, cu mici excepții, role-based. Un lead va înțelege în mod limitat cum trebuie să danseze un follower. Un follower știe doar la un nivel superficial ce trebuie să facă un lead. În spatele unor reguli clare, dansul rămâne extrem de personal. Se pliază la înălțimea, greutatea, experiența noastră. La partner. La muzică. La ce simțim în acel moment.

Ca dansatori, vedem bucata noastră. De aceea avem nevoie de instructori. Să întregească imaginea. Și mai avem nevoie de ani de muncă. Să ne înțelegem propriul corp, propriile limitări, gusturi, să ne formăm o estetică. Lucrurile astea se învață în timp. Nu în câteva ore.

Nevoia de mai mult

Cu cât învățăm mai mult, cu atât știm mai puțin. Aplicabil în dans poate mai mult decât în alte domenii. Învățăm un stil de dans. (Credem că) îl stăpânim cât de cât. Apoi curiozitatea ne mână la un alt instructor. Sau altă școală. Sau alt stil de dans. Și brusc tot ce credeam că știm despre dans se sparge în mii de bucăți. Idei deja formate sunt contestate. Ce functionează într-un loc nu are sens în altul.

Cu fiecare schimbare, cu fiecare nouă înfluență, ni se deschide un nou univers în față. Procesul de învățare nu se oprește niciodată. Și e frustrat. Și incredibil de frumos.

În loc de concluzie

Privită din afară, lumea dansului poate părea glam și exclusivistă. Nu e nici una, nici alta. Orice om poate învăța să danseze, orice om poate găsi, indiferent de vârstă, un ”trib” de dansatori care să îl primească cu brațele deschise. Nu va fi mereu ușor. Ca orice artă vine cu sacrificii, frustrări, pierderi. Dar merită.

Odată prinși în explozia care este dansul, viața noastră nu va mai fi niciodată la fel. Corpul nostru, anturajul nostru, percepția noastră, vocabularul nostru, toate se vor schimba în bine. Și undeva pe drum, vom constata că magia nu este rezervată doar copiilor. O putem experimenta de fiecare dată, pe ring, pe melodia potrivită, în compania potrivită.

2 Comments

  • Cristian Băican

    Am reușit să transform cuvintele scrise de tine într-un dans prin toate locurile, situațiile descrise mai sus. O realitate atât de vie și tristă în același timp, dar zâmbetul nu dispare. Mulțumesc pentru că mi-ai dat oportunitatea de a vedea ceea ce ai scris. La mulți ani! 🥰🙏🏼

Leave a Reply

Your email address will not be published.