-
Recviem ”In Memoriam”
dedicat victimelor comunismului Ieri, Timișoara a comemorat. Lumânări pe treptele Catedralei, demonstrații prin centrul orașului. În Filarmonică, la câțiva pași de scările unde au murit în decembrie 1989 atâția oameni, a avut loc un concert vocal în amintirea victimelor. Nu voi comenta evenimentul. Anumite zone refuz să le ating. Sunt onorată că am putut participa. Dar aș vrea să analizez puțin titlul. Victimele comunismului Nu ale revoluției. Avem cifre despre oamenii care și-au dat viața între 16 și 25 decembrie 1989. Inexacte, dar există. Timișoara abundă de plăci comemorative. La 36 de ani distanță, revoluția este un subiect scris cu sânge în memoria colectivă. Dar victime ale comunismului nu au…
-
Fotbalul – eterna dilemă
Până în urmă cu aproxiv un an, eram complet indiferentă la fotbal. În perioada cât am locuit în Germania, mă uitam la meciuri din… peer preassure. Nu părea social acceptabil să ajungi în birou luni dimineața și să arunci priviri bovine când vreun coleg mai vorbăreț te întreba cum ți s-a părut jocul. Începutul Entuziasmul meu simulat față de fotbal a rămas în Germania. Eu am revenit în țară. Și aș fi putut trăi bine-mersi în bula mea nemicrobistă, dar am dat de prietenii potriviți. Și nu s-au lăsat, până când nu m-au spălat pe creier. A început inofensiv – cu un ”hai la o terasă să vedem meciul”. M-am…
S-ar putea să îți placă și...
Nefericirea ca un concurs
Carantina – între două extreme
Trivializarea grijii de sine
-
Biroul
În week-end am terminat renovarea biroului, după trei ani în care spațiul a servit alternativ pe post de dormitor, depozit, loc de grădinarit și vopsit chestii. Uneori în paralel. Mi-am luat o jaluzea în cap. Am reușit să vopsesc mobila, trei perechi de ciorapi și un sfert de câine. Mi-a înțepenit spatele agațând ghirlanda de iedere în jurul geamului. Am pierdut o cantitate obscenă de timp căutând imaginile perfecte de pus pe pereți. Iar la final, locul arată exact cum mi-am dorit – un spațiu cozy, o antiteză plăcută la tot ce inseamnă Ikea și pereți albi. Biroul meu e întunecat. Genul de întuneric ce te îmbrățișează și îți spune…
-
Viața are mai mult de o viteză
Și ar trebui să ne amintim asta mai des. Nu este necesar să facem mereu totul la maxim. Să dăm toate resursele noastre (chiar și cele pe care nu le avem) indiferent de context. Și mai ales, nu trebuie să ne vinovați dacă nu suntem mereu ”la înălțime”. 10 pagini citite în loc de 50 pe zi ne aduc totuși mai aproape de finalul cărții. O alergare ușoară de 2 km ne poate aduce la fel de multă satisfacție ca o cursă de 5km. O masă ușoară gătită pe fugă își va îndeplini același scop ca un fel complex de mâncare. Un ”mă gândesc la tine” este, în marea schemă…
-
După pandemie
Lumea își revine la normal. De covid nu s-a mai auzit de ceva vreme. Uitasem câtă duritate se ascunde în normalitatea asta.
-
În șah
Ne putem modela circumstanțele, putem visa la tabla goală care să ne ofere spațiu. Dar e o șansă mică să constatăm că atunci când totul va fi aliniat, resursele noastre să fie reduse la minim.
-
Costul dansului
Etichetele persistă pentru că sunt comode. Oferă un pretext, un sentiment de superioritate. Iar ca dansatori, ajungem, mai devreme sau mai târziu, în punctul în care ne săturăm să ne justificăm.
-
Despre nevoia de frumusețe
Sunt momente când viața îți livrează antidotul perfect. Și te trezești vindecat de o boală de care nici măcar nu știai că suferi. Ieri antidotul a venit sub forma unui film – Memoriile unei gheișe. În două ore, filmul a reușit să mă recalibreze într-un mod în care săptămâni de odihnă și ”midnfullness” nu au reușit să o facă. Estetic vorbind, filmul este o capodoperă. Cadre superbe, frânturi de conversație care ți se întipăresc în minte. Puțină tristețe, da. În fond, cele mai frumoase povești sunt triste. Și dans: Mi-a rămas în minte mai ales o scenă, simbolică pentru film, când Sayuri aruncă o batistă în mare. Iar în acele…
S-ar putea să îți placă și...
Frankly my dear, I do give a d*mn
Nimic
“Cândva, când o să am timp” e acum
-
Fiecare om este un cimitir
Pe măsură ce îmbrătrânim, inima noastră devine o colecție. Se adună treptat în ea bunici, rude, prieteni, cunoștințe. Ne vizitează ocazional, atunci când găsim timp să privim înapoi. Iar asta e singura nemurire în care îndrăznesc să cred. Raiul e un concept pentru comozi. Ne scutește de responsabilitate. Ideea că oamenii care ne-au fost dragi petrec bine mersi pe sunete de harpă ne absolvă de vină atunci când începem, invariabil, să uităm. Ea credea în toate astea. Nu spăla în zile de sărbătoare. Primea preotul, se speria când se rătăcea ocazional o cucuvea pe gardul curții. Aprindea lumânări să ghideze morții spre casă, se apleca cu toată greutatea celor 80…
-
Un an après
Azi se împlinește un an de pandemie. Un an de când, într-o zi frumoasă de primăvară, mi-am adunat lucrurile și mi-am mutat biroul în sufragerie. Pentru câteva săptămâni. Săptămânile au devenit luni, lunile…un an and counting. Am ratat concedii, întâlniri cu prietenii, mi-am văzut familia mai puțin decât de obicei. Am sărbătorit 30 de ani studențește, în parcarea de McDonalds. Am citit, am încheiat cu succes câteva proiecte dificile, mi-am redefinit relația cu sportul,. Toate astea în timp ce lumea se ducea ușor-ușor în cap. La începutul pandemiei afirmam că lunile care urmează sunt războiul generației noastre. Toți suntem datori cu o mare încercare. Bunicii noștri au înfruntat războiul, părinții…
S-ar putea să îți placă și...
Cărturești și moartea librăriilor pe model vechi
Connect
Trivializarea grijii de sine
