În copilărie adunam obsesiv tot felul de obiecte. Mă îngrozeam la gândul că aș putea să uit, că detaliilor zilelor trecute ar putea să se piardă și va rămâne… vidul. Așa am umplut cutii întregi de nimicuri. Mărțișoare, sute de cărți poștale și alte prostii fără valoare. Nu știu dacă m-am uitat peste ele de două ori. Un obiect pus în cutie era un obiect pierdut, o amintire arhivată. Am continuat totuși să colecționez. Când am început să călătoresc, petreceam ore în șir căutând suvenirul perfect, acel ”ceva” la care, uitându-mă, să retrăiesc în cel mai mic detaliu experiența. Când cutiile au început să dea pe-afară, am încercat să combin…