Bienala de Arhitectură din Timișoara – ediția 2026

În urmă cu câteva săptămâni, am reușit o performanță dubioasă: m-am rătăcit în Parcul Botanic. Am ieșit din el cu ajutorul GPS-ului, după ce m-am învârtit în cerc de vreo două ori. Așa se face că am întregistrat doar fugitiv clădirea din al cărei geam ieșea un tobogan imens. Eram prea prinsă în penibilul situației pentru a înțelege că sub ochii mei se naște ceva deosebit.

Imaginea s-a legat câteva zile mai târziu, când s-a anunțat Bienala de Arhitectură din Timișoara.

”Fosta clădire a Liceului ”Ion Mincu”, aflată lângă Parcul Botanic, devine spațiu expozițional”

Am ciulit urechile. În fața ochilor mi-a răsărit imaginea liceului. Am simțit un miros de brutalism pe-acolo și am decis să dau o tură scurtă pe la vernisaj. Am sfâșit prin a sta două ore acolo, dar aș mai fi putut pierde lejer încă cinci. A fost de departe cea mai frumoasă interpretare artistică la care am asistat până acum.

Percepția mea

În timp ce scriu articolul, se conturează o concluzie: o parte din fascinația Bienalei constă în faptul că asistăm, live, la modificarea unui spațiu care, la nivel simbolic, ne-a terorizat pe toți. Nu am fost elevă la ”Ion Mincu”, dar holurile alea sinistre, geamurile vechi și intrările separate, elevi și profesori, au caracter universal. Nu am îndrăznit niciodată să visez la momentul în care un liceu avea să nu mai existe. Dar odată ce am experimentat senzația m-am simțit, bizar, răzbunată.

”Ion Mincu”s-a transformat dintr-un simbol al supunerii într-unul al rebeliunii. S-au dărâmat ziduri, s-au spart geamuri. S-au montat oglinzi, s-au pictat pereți, Până și toaletele au devenit instalații artistice.

Punctul focal rămâne, bineînțeles, toboganul. Leagă etajul superior al clădirii cu parcul, ne oferă o poartă de scăpare. Mi-a plăcut simbolismul. 🙂 Mi-a plăcut și felul în care artiștii s-au jucat cu lumina. ”Ion Mincu” vorbește despre trectut – ”scheletul” liceului încă evocă alte timpuri, când rigoarea și teroarea dominau clădirea. Dar prezentul strigă ”există potențial”. Potențial să redefinim, să recreăm, să lăsam creativitatea să invadeze un spațiu rigid.

Bienala vorbește despre arta posibilului, dar și despre reconciliere. Esența clădirii rămâne neschimbată – scările, sălile de clasă încă mai pot fi ușor identificate. Holurile încă mai miros a ”teză într-o oră”, iar spațiile adiacente, a chiul vinovat.

Vizita mea a coincis cu lăsarea serii. În timp ce exploram ultima încăpere, apusul de septembrie cobora peste fostul liceu. Mă întreb dacă și soarele a fost surprins de transformare. Dar s-a adaptat rapid, și a învăluit pereții acum acoperiți de bandă adezivă într-o lumină caldă. Sublim!