Timișoara Triathlon – ediția 2026

Când vine vorba de voluntariat, am câteva evenimente pe care nu îmi permit să le ratez. Îmi ignor oboseala, mă iau la harță cu vremea, dar fac ce fac și sunt prezentă. Asta deși voluntariatul, în ciuda unor imense satisfacții, este greu. Când evenimentul la care participi blochează temporar centrul orașului, lucrurile devin exponențial mai dificile.

De ce?

”Timișoara Triathlon” mi-a devenit drag de la prima ediția în care am participat în calitate de voluntar. Este o platformă care îmi permite să contribui în mod real la reputația orașului nostru și să susțin, puțin de tot, oamenii care și-au pus sufletul în acest concurs.

Anul trecut, evenimentul mi-a oferit o șansă unică: pentru prima (și, realist vorbind, ultima) dată în viață, am participat la un Duathlon. Alergat – ciclism – alergat. A fost una dintre cele mai grele participări din viața mea. M-am ambiționat să fac partea de ciclism pe Pegas. 10 km cu două picioare viteză pe asfalt încins. Încă nu îmi dau seama cum am ajuns la finiș. De la un punct încolo, creierul meu a refuzat să mai stocheze informație. Am intrat în survival mode. Chiar și așa, am simțit acut prezența voluntarilor. Nicio clipă nu m-am temut în mod real. Iar asta mi-a dat imboldul necesar să termin cursa.

Am promis atunci, pe loc, că voi încerca să dau înapoi din asta. Cât timp prezența mea poate ajuta, chiar și puțin, la buna funcționare a acestui eveniment, eu voi fi acolo.

Oamenii

Recitind acum povestea ediției din 2023 constat cât de mult s-au schimbat lucrurile în trei ani. Undeva pe drum, am învățat și eu că diplomația rezolvă multe. Am devenit o idee mai calmă și mai calculată. În paralel, percepția publicului pare că a evoluat. Scandalagii sunt tot mai puțini, susținători, tot mai mulți. În 2023 mă luptam, fizic, cu pietonii. În 2026 am făcut front comun cu ei în timp ce încurajam de pe margine atleții. Într-o lume care devine parcă tot mai rea, Timișoara insistă să ne ofere lecții de civilizație.

Ediția aceasta m-a găsit în față la Mc Donalds Operei. O zonă dificilă, tranzitată intensiv de pietoni și curieri pe bicicletă. Când am văzut primul Wolt, mi s-a pus un nod în gât. Mă pregăteam psihic de negocieri nu tocmai plăcute. Nu a fost nevoie să intervin. Absolut toți curierii care au traversat zona s-au comportat cu un respect desăvârșit. Se asigurau, țineau distanță între ei și alergători.

Poate cea mai frumoasă experiență a fost o întâlnire cu Detectivii urbani. Undeva pe la ora 11.00, în Operei au ”debarcat” undeva la 15 copii alături de ghizii lor. Descopereau Timișoara, luau interviuri oamenilor. Ar fi putut fi o combinație problematică. Când aduni atleți obosiți și copii în același spațiu, șansele unui accident cresc. Dar sub ghidajul însoțitorilor, copiii respectivi ne-au arătat și ei că se poate. Două evenimente aparent incompatibile s-au mulat frumos unul pe celalălat. Se poate.

Căldura, bat-o vina

Provocările acestei ediții au fost de altă natură. 2026 va bifa, mă tem, un record nefericit: cele mai multe accidente de pe traseu. O pun pe seama vremii. Sâmbăta respectivă condițiile meteo au fost cum nu se poate mai rele: caniculă și umezeală. Pe sectorul meu am avut trei intervenții ale ambulanței în patru ore. Doi atleți spitalizați, plus o serie de incidente minore unde asistența medicală nu s-a impus.

Situația m-a întristat. Am fost, cândva, alergătorul acela care nu voia să renunțe. Știu ce înseamnă să muncești luni, poate ani, pentru șansa de a finaliza o cursă. Știu ce înseamnă să fii obosit, să ai ”tunnel vision”, să nu mai poți să interpretezi corect semnalele propriului corp. Îmi pare rău pentru atleții răniți. Fizic, știu că se vor recupera. Le doresc să nu își piardă ambiția. Șansele au obiceiul să treacă de două ori pe aceeași stradă. Sper ca ediția din 2027 să fie o idee mai bună, pentru toți cei implicați. Indiferent de vreme, eu voi fi acolo.