Transylvanian Dance – voci din trecut

Vocile țăranilor înregistrați de Béla Bartók în urmă cu mai bine de o sută de ani pe cilindrii de ceară Edison vor răsuna în tandem cu improvizațiile live ale duo-ului newyorkez Lucian Ban – Mat Maneri, în timp ce proiecții video special create pentru spectacol vor aduce în fața audienței partiturile originale ale lui Béla Bartók și fotografii rare, făcute chiar de compozitor în satele din Transilvania.

O descriere convingătoare, care m-a făcut să îmi iau bilet imediat. Abia în ziua spectacolului am constatat că evenimentul se ține în fabrica Elba. Am ridicat din sprâncene, dar tot m-am dus.

Spațiul

Undeva la subsolul clădirii Elba, a răsărit un nou hub cultural. Își propune să găzduiască ”the unfinished and the experiment” orice o fi însemnând asta. Multe intenții bune la mijloc, for sure.

Din păcate, intențiile încă nu se văd în practică. Locul este steril, are un aer mult prea corporatist. Te aștepți să dai nas în nas cu un coleg care vrea să ”circle back”. Nimic industrial, nimic ce să-i ofere o brumă de caracter. ”It” rămâne în prezent la stadiul de sală de ședințe ridicată la rang cultural.

Momentan, spațiul are un mare avantaj: liniștea. Cu podul de lângă în construcție și traficul redus, zona se izolează organic de vuietul orașului. Cobori scările și simți că ai ajuns într-o altă realitate, puțin utopică. Simți vag prezența apei, a vegetației din jur. Ai conștiința oamenilor care se plimbă pe mal, complet indiferenți la ce se întâmplă la câtiva metri de ei. Cunoști o nouă față a singurătății.

Experiența

De fapt, se numea Transylvanian Dance Lucian Ban & Mat Maneri. Dar privind înapoi la seara aceea, cele mai pregnante amintiri se leagă de vocile înregistrate de Béla Bartók. Sunete guturale, nefinisate. O dorință, o speranță aruncată în eter. Oamenii respectivi cântau pentru ei, găseau în vers una din cele mai primitive și mai puternice forme de expresie. Nu anticipau că peste mai mult de 100 de ani, vocile lor aveau să hipnotizeze o audiență.

Ce s-a întâmplat în joia aceea în mica săliță din Elba atinge proporții aproape mistice. A depășit un tribut sau un experiment muzical. Timp de aproape două ore, am gravitat între prezent și trecut, mereu cu senzația vagă că sunt un intrus într-o lume în care nu am dreptul să pășesc.

Pe ecran se succedau portretele unor oameni uitați. Am fost tentată să le citesc fețele, să aflu, din privirile lor, dacă au dus o viață fericită. Apoi mi-am dat seama: orice cred acum, ar putea fi ultimul gând la adresa unui om demult îngropat.

”Prezentul” s-a insinuat discret. Lucian Ban și Mat Maneri sunt doi artiști excepționali. S-au poziționat intenționat cred, în plan secund. Muzica lor a fost un acompaniament menit să readucă în ochiul publicului un titan: pe Béla Bartók.

Până la Transylvanian Dance, Béla Bartók era pentru mine un nume dintr-un program. I-am ascultat de câteva ori compozițiile, nu am simțit nevoia să aflu mai multe despre el. Acum, îmi este rușine. Béla Bartók nu are voie să fie uitat. A fost un compozitor de excepție, dar și un păstrător al tradițiilor. A documentat peste 3600 de cântece din folclorul transilvănean. Le-a pus pe note, s-a asigurat că sunt păstrate.

Prin munca unui român și a unui american, moștenirea lui Bartók reintră în atenția publicului. Din Transylvanian Dance ieși transformat. Te surprinzi pradă unor nostalgii străine până în acel moment. Duci dorul satelor suprinse de Bartók, al dansurilor de atunci, al oamenilor din acea perioadă. Imaginile lor rămân captive în mintea ta. Vocile lor te bântuie.