LIBERTANGO la Cinema Timiș

Spui ”Tango” și te gândești la dans. Vezi mișcări complexe din picior, perechi plutind ca un întreg. Tango înseamnă subtilitate, tensiune, emoție.

Este poate motivul pentru care acest stil de dans nu m-a prins (încă). În schimb, de la concertul Analiei Selis încoace, mă fascinează muzica. Melodiile de tango mi se par printre cele mai poetice din lume. Abundă de imagini superbe, cele mai banale tablouri dobândesc o încărcătură emoțională fantastică.

Îmi doream să ascult mai mult. Iar apoi s-a anunțat Libertango.

Tango-ul și Opera

Solista evenimentului a fost Iulia Merca, de la Opera Națională Română Cluj Napoca. O asociere cel puțin interesantă. În mintea mea, nu reușeam să reconciliez cele două genuri muzicale. Ambele au dramă, da. Dar în operă sentimentele sunt zgomotoase. În tango se șoptesc.

Cluj Tango Orchestra reușește o tranziție impecabilă. Din operă, preiau, surprinzător, relaxarea. Concertele au aerul unui meci amical jucat de atleți de elită. Atmosfera este accesibilă, prietenoasă. Dar ca spectator simți experiența interpreților de pe scenă. Te aflii în prezența unor oameni care știu ce fac, obișnuiți să domine și să acapareze un public imprevizibil.

Din tango, rămâne poezia. Versurile duioase se propagă în sală ca o mângâiere abia perceptibilă. Din când în când, solista își permite o glumiță: vocea ei urcă, finalurile melodiilor dobândesc o tentă dramatică.

Spectacolul

Opinie nepopulară: frumosul, în exces, obosește. Dacă evenimentul ar fi mizat strict pe interpretările Iuliei Merca, ar fi fost prea mult pentru mine. În show-uri, la fel ca în viață, ai uneori nevoie de mici momente de respiro.

Evenimentul a avut un ritm echilibrat. Iar prin asta, toți artiștii au avut ocazia să străluceasă. Am avut melodii pur instrumentale, am avut momente unde dansatorii erau în prim-plan și, bineînțeles, pe Iulia Merca cu vocea ei extraordinară de mezzosoprană. Mesajul a fost clar: tango-ul are sute de nuanțe. La Libertango am avut ocazia să descoperim câteva. Mi-a plăcut enorm ce am văzut și ce am ascultat.

Libertango evită cu succes una din capcanele frecvente show-urilor “de nișă”: nu devine condescent la adresa publicului. Educă, dar o face cu blândețe: referințe la artiști sau istoria tango-ului, noțiuni noi explicate prin context. Ca amator curios, simți că ai învățat ceva.

Dincolo de muzică și show, Libertango s-a tradus ca o invitație. Dansatorii de pe scenă au ceva aspirațional fără a pica în sfera intangibilului: mișcările sunt evident îndelung exersate, talentul, incontestabil. Dar lor li se adaugă o notă accesibilă: hainele lor, machiajul minimalist, fizicul. Te poți vedea în acești oameni. Îți poți imagina o seară, peste câțiva ani, în care îți pui o rochie elegantă și mergi să dansezi, o idee mai stângaci ca ei, o milonga.

Încă mă simt departe de tango, ca stil de dans. Sufletul și picioarele mele mai cer puțină salsa, mai vor câteva piruete. Dar după Libertango, un ”nu” ferm s-a transformat în ”poate”. Cândva, când mă voi liniști puțin…