Wine & Art cu Maria Popian

De ceva timp, simt tot mai acut nevoia de a crea. Copilul acela, uitat undeva într-o sală de clasă de clasă, se trezește. La maturitate, învăț din nou să mă bucur de activități banale: desenat, cusut.

La serile organizate de Maria Popian îmi doream să ajung de anul trecut, atrasă de postările ei de pe Instagram. În martie am reușit, în sfârșit, să particip.

Înapoi la lucruri mai simple

Până prin liceu pictam săptămânal, sub ochii critici ai unei profesoare de desen care îmi șoptea mult prea des ”mai multe umbre, Izabela”. Nu mai știu când am pictat ultima dată. M-am pomenit brusc, la decenii distanță, că anii mei de pictură au rămas o amintire între multe. Orice tehnici știam, s-au pierdut. Iar senzația pensulei între degete s-a estompat, previzibil, și ea.

Am venit la atelierul Mariei cu așteptări zero. Îmi doream o seară de relaxare și atât. Am subestimat cât de adânc înrădăcinate în noi sunt anumite senzații. La vederea pensulelor și a șevaletelor m-am relaxat brusc. O parte adormită din mine a preluat controlul. Starea de bine a venit aproape instantaneu.

Atelierul

Pentru ultima vineri din martie, Maria ne-a invitat la pictură sculpturală de magnolii. Practic, am creat un tablou în relief utilizând mulaje din lut.

Ei, dacă cu pensulele am o relație de lungă durată, cu lutul abia dacă mă împrietenesc. Încă mi se pare un mediu capricios – îl atingi odată greșit și crapă. Dar ne împrietenim, treptat. Și ajută să fii ghidat de un om mai priceput ca tine 🙂 .

Maria ne-a fost alături cu explicații și sugestii. A intervenit subtil, dar suficient cât să ne scoată din impas. Sub ochii mei, lucrarea a început să prindă contur. Cândva am constatat, puțin surprinsă, că mâinile au prins un ritm al lor.

După ce am lipit lutul, l-am uscat și am pictat modelul. Peste porțiunile de lut a venit, la final, un strat de lac pentru luciu.

Întregul proces a durat puțin peste două ore, iar rezultatul final a fost peste așteptările mele. Nu o să mă confunde nimeni cu un artist prea curând, dar orice am creat seamănă măcar parțial cu niște flori.

Dar marele câștig al serii a fost la nivel mental.

Atmosfera

Când particip la activități de grup îmi asum că de cele mai multe ori eu și ceilalți vom fi pe frecvențe ușor diferite. Mi se pare un exercițiu bun de adaptare și un compromis necesar, dacă vrei să faci ceva alături de alți oameni.

La evenimentul organizat de Maria, s-a întâmplat ceva rar: am făcut ”click” cu absolut toți oamenii de acolo. S-a conversat cu sens. Seara a fost echilibrată. S-a socializat, dar din când în când tăcerea s-a strecurat subtil printre noi. Am alternat perioade de lucru concentrat cu clipe de relaxare.

Este, cred, cel mai greu lucru din lume – să găsești un loc unde poți tăcea fără ca liniștea să dobândească o tentă apăsătoare.

Cumva, Maria a reușit să atragă fix oamenii capabili să creeze o asemenea atmosferă. Poate și pentru că ea, la rândul ei, este un om extrem de echilibrat. Te ajută, te face să te simți în largul tău, te învață, dar nu impune. Te încurajează, la propriu, să colorezi în afara liniilor și să te exprimi prin artă. Ca adult ai uneori nevoie fix de asta: de un loc unde poți uita de ”trebuie” și calificative și poți crea doar din plăcerea de a face ceva cu mâinile tale.

După

Când am plecat din Zai, ploaia bătea peste Unirii. M-am oprit o clipă și am savurat imaginea: ploaia de afară și conștiința faptului că, la câțiva pași de mine, într-un bar cochet, câteva femei beau vin și pictează în noapte.

A doua zi, am agățat lucrarea mea pe perete. Este imperfectă, dar fix asta îi dă un plus de frumusețe. Cândva, dacă avem noroc, ajungem în punctul în care ne permitem să fim, din nou, îngăduitori cu propria persoană. Sărbătorim efortul, momentul, nu rezultatul. Și îmbrățișăm copilul acela care vrea să picteze și să se bucure.

Inițiative ca cele organizate de Maria sunt un catalizator. Ieșim între oameni și sfârșim prin a ne reîntâlni cu o versiune uitată a propriei persoane. Este marele dar al acestor evenimente. Mă bucur enorm că există.