Turneul Madrigal – Săptămâna Patimilor

În urmă cu câteva luni, circula în online-ul românesc o postare despre Corul Madrigal. Autorul deplângea calitatea tot mai slabă a reprezentațiilor și decăderea Madrigalului. A fost convingător. Așa că atunci când Madrigal și-a anunțat evenimentul din Timișoara, l-am trecut pe lista de ”nu”.

Cum am ajuns totuși la concert

Îndoielile au apărut ulterior. Știam că reprezentația mă va dezamăgi, dar tot mă chinuia un FOMO. M-am înscris ca și voluntar. Organizatorul a dat-o în bară și am fost incluși în grupul de voluntari cu două zile înaintea evenimentului. Am zis pas. Și am sfârșit prin a-mi lua cel mai ieftin bilet, mai mult de nervi. Odată în viață.

Instinctul meu inițial s-a dovedit corect. Evenimentul a fost deficitar din multe puncte de vedere. Dar mi-a satisfăcut nevoia de ”altceva”. Nu îmi pare rău de banii dați. Dar cred că am asistat la o oportunitate ratată.

Locația

Convingere personală – concertele nu au ce căuta la Sala Olimpia. Degeaba îi spui ”Sala Sporturilor”, degeaba plantezi statui aurite în fața clădirii. Locul respectiv nu se va preta niciodată pentru altceva în afară de sport.

Cu ”Constantin Jude” m-am ars în urmă cu câțiva ani, la ”Richard Clayderman”. Sala puțea a picioare. Este de altfel cea mai pregnantă amintire de la evenimentul respectiv și a depășit în intensitate inclusiv interpretarea ”Love Story”.

Pentru Madrigal, măcar au aerisit sala. Dar tot a ieșit o mizerie – o scenă plantată pe un teren multifuncțional, flancată de porți de fotbal. Poezie curată. Rezultatul a fost că un bun procent din spectatori și-au luat țeapă. Scena ocupa aproximativ o treime din spațiu. Asta înseamnă că toți cei 66.66% din oameni care nu au prins loc perpendicular pe scenă au avut o perspectivă incompatibilă cu prețul biletului.

Nu au scăpat nici VIP-urile. Imediat după începerea evenimentului, în rândurile din față s-a produs un exod. Spectatorii migrau către rândurile din spate. Cei câțiva mai timizi își fereau privirile cu programe. Luminile le băteau în ochi și săracii oameni nu vedeau nimic.

Mai are rost să zic de acustică? Care acustică?!

Evenimentul

M-a lăsat cu un regret enorm. Desfășurat în alt cadru, ar fi putut fi wow. A avut elementele necesare – costumele, drama. Anna Ungureanu este un dirijor excepțional. Se impune atât prin talent cât și ținută. Pasiunea și dedicarea ei sunt evidente.

Refuz să mă pronunț asupra calității corului. Cred că au făcut ce au putut într-o loc complet nepotrivit pentru muzică. Evenimentul a căzut cumva pradă propriei complexități. Îmi voi aminti din el câteva momente – schimbarea de scenă și cele două apariții ale corului de copii. Frumos gândite, incredibil coordonate.

Ironia face că o reprezentație având în centrul ei corul a ajus să desfete mai mult ochii decât urechile. Într-un alt cadru, care ar fi facilitat mai bine îmbinarea dintre cele două, am fi asistat la ceva spectaculos.

Îmi pare rău că am mers?

Nu. Poate și pentru că mi-am dozat așteptările. Reprezentația mi-a satisfăcut curiozitatea. La evenimentele de până acum, corul era o mică parte din poveste. La ”Săptămâna patimilor” a fost punctul focal. Mi-am dat seama că îmi doresc să văd mai mult. Așa că momentul ”Madrigal” marchează începutul unei căutări – vreau să găsesc un eveniment similar, unde totul se leagă și sala nu sabotează nici artiștii, nici spectatorii. Challenge accepted. 🙂