Și totuși, SAF-ul…

În urmă cu 4 ani, aterizam pentru prima dată la un festival de salsa, fără să știu prea bine în ce mă bag. Dansam mizerabil. Timp de trei zile, am fost dansatoarea care a stat pe margine la party-uri și a participat la toate workshop-urile, cu setea specifică începătorului. Nu am bifat nici dansuri memorabile, nu am socializat prea mult. Am stat într-un colț și am privit. Am analizat. Am decis că îmi place. Și că vreau să fac parte din lumea aceea magică ce defila pe parchetul din fața mea.

SAF a fost momentul când, fără să îmi dau seama, m-am îndrăgostit de salsa.

Apoi, a venit pandemia. Între restricții de circulație și lockdown-uri, festivalurile de salsa din Europa s-au anulat. Unele pentru totdeauna. SAF nu a făcut excepție. Trei ediții ratate. Când a devenit clar că #SAF2023 are loc, eram deja amorțită. De la un punct încolo, obosești să mai speri. Apoi m-am trezit la pre-party. Și brusc, toată magia pe care aproape o uitasem, s-a ridicat din parchet.

La trei ani distanță, SAF e neschimbat. Aceeași experiență minunată care îți umple sufletul, te energizează, te liniștește și șterge cu buretele tot ce nu e relevant. În patru zile, nu am simțit oboseala niciun minut. Am dormit pe bucăți, am pierdut nopți, am condus la ore imposibile, am fost ”high pe piruete”. Și a fost perfect.

De când am început să dansez salsa, am reușit să ”bifez” câteva festivaluri. Multe mai mari și mai faimoase decât SAF. La majoritatea m-am simțit bine. Dar numai SAF-ul îmi dă fluturi în stomac și mă face să mă detașez complet. Poate pentru că este acasă. Poate pentru că e ”prima dragoste”. Sau poate, pentru că îmi permite să mă privesc în oglindă.

La trei ani distanță, nu mai dansez chiar atât de rău. Dar cel mai important, nu mă mai tem de ring. Filosofia mea în ceea ce privește dansul e cimentată – ”simte-te bine”. Nu stau la coadă să dansez cu ”vedete”, nu mă agit să apar în poze sau să fiu filmată. Nu mai insist să fiu peste tot.

#SAF2023 a însemnat party și day social. Am chiulit fără un strop de remușcare de la toate workshop-urile. Am ascultat de ceea ce îmi doresc, fără să țin cont de ”trebuie” și presiuni externe. Doar m-am bucurat. De dans, de oameni, de muzică, de faptul că în sfârșit suntem din nou aici.

Primul SAF din viața mea m-a lăsat ”high pe salsa”. Al doilea mă lasă liniștită. Și cu convingerea fermă că nu există un singur mod de a te bucura de un festival. Suntem oameni diferiți, avem nevoi diferite, sisteme de valori care nu se suprapun perfect. Și e ok așa. Pe ringul de dans, toate aceste diferențe încetează să mai conteze.

Ce rămâne la final? Bucurie. Recunoștință – față de dans și față de oamenii din spatele acestui festival. Și o speranță timidă, că anul viitor, va fi chiar mai frumos :).