Despre schimbare

Urăsc pasivitatea. Cu ferocitate. Poate pentru că văd în ea cea mai urâtă formă de abandon personal. ”Nu mai cer nimic, iau ce mi se oferă”; ”Nu mai depun efort, m-am ars prea des”. Și cea mai urâtă: ”Nu mai sunt la vârsta la care să schimb ceva”.

Schimbarea se întâmplă. Că o acceptăm sau nu. Îmbătrânim, lumea din jurul nostru se modifică. Proceduri care ne-au salvat anterior se dovedesc ineficiente în fața unor noi realități. Dar schimbarea vine cu oportunități. Creștem, dacă avem noroc. Ceva anterior complet de neimaginat se poate insinua fără să observăm în sfera posibilului. De ce nu am accepta asta?

Nu este greșit să ceri mai mult. Nici să îți verbalizezi nevoile, iar și iar. Să crezi că ceea ce îți dorești este corect. Și să ai încredere că cineva sau ceva vor răspunde acelei cerințe.

Viața este plină de neprevăzut. Dar mai ales, de răspunsuri. Și surprize. Momente noi, conexiuni proaspete.

De ce ne-am feri de schimbare? Când ne aduce atât de mult… frumos.