O primăvară fără ea

Și totuși, încă doare. Un an mai târziu, o carte mai târziu. Durerea încă mai… pișcă. Valuri slabe, ce te lovesc din senin, când te trezești admirând un pom în floare sau cerul în sfârșit senin. Ei i-ar fi plăcut. Ea ar fi înțeles. Pentru ea, 84 de primăveri mai târziu, magia ar fi rămas neschimbată. Și ar fi inspirat, în ritm cu mine, aerul primăverii și am fi rămas blocate, privind. Nu ne-am fi spus nimic. Vorbele nu și-au găsit niciodată prea mult locul între noi. Dar am fi înțeles, ne-am fi înțeles. Și am fi împărtășit, tacit, aceeași fascinație copilărească și puțin absurdă față de primii pomi în floare.

Acum, privesc numai eu…