Ceață

Dintre toate schimbările pe care trecerea anotimpurilor le aduce, momentul care îmi vorbește cel mai mult e prima ceață de dimineață. Frumusețea aceea lipsită de contururi prea clare amortizează realitatea, ascunde zeci de posibilități. În oraș, lumina agresivă se atenuează, farurile sclipesc dintr-o dată mai prietenos, mizeria lasă loc unui perete de incertitudine. În natură, spectacolul capătă nuanțe și mai frumoase – ceața ridicându-se de pe iarba uscată, pătrunzând în cort, înlănțuindu-te, ascunzând munți înalți, mai prezenți parcă în lupta cu elementele care încearcă să îi acopere.

Iubesc ceața, pentru că nicio emoție nu e făcută să îi reziste. Suntem făcuți să căutam echilibrul cu natura – cand plouă, cautăm un adapost uscat. Când e cald, visăm la răcoare. Când contururile dispar și spațiul exterior devine o învălmășeală de ”poate”, gândurile se calmează. Dar lucrul cu adevărat frumos e promisiunea pe care nebunia aceea gri o ascunde: că undeva, acolo unde lumina pare să fragmenteze perdeaua de umezeală, se ascunde promisiunea unui adăpost cald.