Nea Mărin Miliardar la Festivalul de Film Românesc

Între 5-9 august, Curtea Bastionului Maria Theresia a găzduit Festivalul de Film Românesc. Am reușit să ajung la una din cele cinci proiecții propuse: Nea Mărin Miliardar. Aparent, un clasic.

Filmul Românesc

Este o temă pe care încă o explorez. Până la Cravata Galbenă, eram convinsă că nu sunt fan. Filmul respectiv a clătinat puțin acea convigere. Încă mai cred că filmul românesc este dominat de sechele din comunism. Le recunosc valoarea istorică și artistică, dar tot nu le gust. Filmul, pentru mine, este o formă de evadare.

Festivalul

A fost neașteptat de cozy. În curtea Bastionului au fost aranjate scaune și bean-bags. Sonorizarea a fost excelentă, la fel și calitatea proiecției.

Nu am scăpat de discursuri. Doamna care a introdus filmul ne-a purtat printr-o călătorie dubioasă în tinerețea ei. Prezentarea s-a simțit ca o analiză pe text dintr-un manual de referate. A inclus spoilere și câteva referințe complet inutile la adresa divinității. Am respirat ușurată când a plecat de pe scenă.

Filmul

Știam, vag, că e un film de referință. Nu m-am bazat pe asta. Oamenii tind să laude un film, o piesă de teatru sau o melodie nu neapărat pentru valoarea artistică ci pentru că le asociază cu tinerețea.

”Nea Mărin Miliardar” a reușit să își apere titlul și și-a câștigat un loc în inima unor spectatori mai tineri decât filmul.

De mult nu am mai râs așa. Scenele comice au contribuit parțial la asta. Prazul a fost… legendar. Dar ”comicului regizat” i s-a adăugat un alt strat, pe care Nicolaescu nu avea cum să îl anticipeze.

Filmul s-a făcut după posibilitățile timpului. Vorbim de o vreme când un regizor nu putea pur și simplu să decidă să filmeze la München. Așa că s-a apelat la creativitate. Otopeni a fost ”deghizat” în aeroportul din München. Am râs de două ori: odată, pentru că ideea mi s-a părut atât de comică încât a devenit absurdă; a doua oară, când am constatat că Otopeni, săracul, s-a schimbat prea puțin în 60 de ani. Cu tot cu bannere de Lufthansa, l-am recunoscut ușor.

”Nea Mărin Miliardar” atinge și o coardă nostalgică. Sunt născută în anii ’90. Nu am mai prins magazinele unde se vindea exclusiv în valută, dar am amintirea câtorva veri petrecute în hoteluri brutaliste, cu miros de praf, pline până la refuz. Pentru generațiile de după mine, imaginile din film vor fi considerate, într-un caz fericit, vintage. Poate ficțiune.

La aproape 60 de ani distanță, ”Nea Mărin Miliardar” rămâne o comedie savuroasă. În plus, devine o fereastră către alte timpuri. Nu afirm că au fost mai simple sau mai frumoase. Dar fac parte din istoria noastră, chiar și a celor născuți mult mai târziu. ”Nea Mărin Miliardar” ilustrează un trecut care, în ciuda a nenumărate lipsuri a lăsat, din când în când, loc de umor.