Kurtag 100 – recital cameral

Îmi doream de foarte mult timp să vizitez Palatul Lloyd. Așa că atunci când Filarmonica Banatul Timișoara a anunțat un recital cameral în locația respectivă, am simțit că am câștigat la loto. De două ori. Muzică clasică și o locație nouă? În viața mea nu am cumpărat mai repede un bilet undeva.

Clădirea

Este emblematică pentru oraș. Efectiv nu ai cum să nu o remarci dacă te-am plimbat măcar odată prin centru. În drumul pe care privirea îl face de la clădirea Operei către Catedrală, se oprește fără să vrea pe Palatul Lloyd. Impunător, renovat cu gust, este un loc menit să te facă puțin curios.

Interiorul se ridică la înălțimea exteriorului. Că am o slăbiciune pentru renovări făcute cu respect față de trecut știți deja. Palatul Lloyd mi-a gâdilat simțurile. Interiorul îmbină confortul cu o estetică plăcută, de epocă. Se vede atenția la detaliu, elementele moderne sunt mascate.

Sala Senatului se remarcă prin alt detaliu surprinzător – o fereastră falsă, pe toată lungimea unui perete. Interesant este că fereastra respectivă nu duce nicăieri. În spatele ei se ascund corpuri de iluminat. Efectul este fantastic – dispare noțiunea de timp. Recitalul a început la ora 19.00. Dar în sala respectivă, aveai impresia că este zi. Într-atât încât, ieșind, noaptea de afară a venit ca un șoc pentru corp. Superb artificiu!

Recitalul

În 20 februarie, Kurtag a aniversat 100 de ani. Recitalul a fost un tribut adus compozitorului. Dar programul nu s-a limitat la sărbătorit, ci a inclus compozitori apreciați de acesta: Bach, Bela Bartok, Leo Weiner, Gyorgy Ligeti. A fost o reprezentație cursivă, la recomandarea artiștilor s-a aplaudat doar la final.

Evenimentul a adus în prim-plan un trio mai puțin cunoscut: Vlad Popescu la vioară, Sascha Bota la violă și Julian Arp la violoncel. Rezultatul: o combinație frumoasă între talent, entuziasm, o doză bună de modestie și o dorință evidentă de a-l onora pe Kurtag.

Ca și spectator, recitalul a fost revigorant. Muzică bună, prezentată într-un mod lipsit de pretenții, intim aproape. Întreg repertoriul s-a simțit ca o conversație șoptită. Se știe că acestea sunt cele mai pline de substanță.

Spectatorii au simțit, cred, la fel. Și au răsplătit artiștii în cel mai înduioșător mod posibil. Context necesar – accesul pe scena improvizată se face din colțul diamteral opus. Prima tură de aplauze se termină – muzicienii pleacă. Îi cheamă înapoi publicul. Artiștii parcurg din nou drumul prin sală. Iar apoi scena se mai repetă de încă două ori. Da, am primit bis. Dar adevărata răsplată a fost expresia aproape incredulă de pe fața celor trei. Nu cred că se așteptau la o reacție atât de puternică din partea spectatorilor. Mă bucur că s-a întâmplat. Cei trei merită toată aprecierea – au transformat un eveniment mic într-o seară de care îmi voi amiti cu drag.

Iar partea cea ma bună? Se pare ca aceste inițiative vor deveni recurente. Timișoara, te iubesc.