Turul Operei

La începutul lunii ianuarie, îmi făceam un wishlist cultural pentru 2026. Cap de listă: turul Operei. Ei, și aici se impune puțin context. Încerc să vizitez Opera în cadrul unui tur ghidat de pe la mijlocul lui 2025. De fiecare dată, evenimentele cu pricina au fost sold-out în 5 minute, iar eu am rămas cu buza umflată. Frustrant.

În 2026, mi s-a schimbat norocul. Am reușit să prind bilet la primul tur ghidat al anului. Vineri, 16.01, de la ora 15.00. Aia e, ne luăm concediu :). A meritat!

Liniștea

Până recent, Opera era pentru mine un spațiu de tranziție. Înlocuiam forfota incoerentă de ”afară” cu forfota plină de sens din interior. Momentul acela scurt în care prezint biletul și pășesc în clădire este un semnal pentru creierul meu – acum poți să te odihnești.

Din acest motiv, începutul turului m-a găsit bulversată. Nu sunt obișnuită să văd Opera goală. Dacă ați revenit vreodată într-o școală, vara, știți sentimentul. Locul este la fel, îl recunoști, dar nu poți scăpa de vocea aceea din creier care îți fredonează: ”ceva nu este cum trebuie să fie”. Mi-am dat seama atunci, pe loc, cât de mult contează oamenii. Cred că, mai mult decât Opera ca spațiu fizic, iubesc ce reprezintă și ce atrage. Este o clădire superbă. Dar oamenii o însuflețesc și o fac să vibreze.

Omul din spate

Cristian Rudic ne-a fost ghid. Încă o dovadă (de parcă nu ar fi destule) că Opera, ca instituție, ține la public. Nu știu câte orașe se pot mândri cu o asemenea inițiativă – un tur al operei, prezentat chiar de directorul ei.

Prezența lui Rudic ne-a mai adus ceva – o prezentare subiectivă, în cel mai frumos sens al cuvântului. Pe scenă, Rudic este un artist complet. În afara ei, îmi pare un om care își duce crucea. Din monologul lui a răzbătut acceptarea. Pentru prima dată m-am întrebat ce înseamnă să porți în spate o asemenea instituție. Să fii, în esență, omul din umbră când lucrurile merg bine și responsabilul universal când ceva se duce în cap.

Turul

A durat puțin peste o oră. Bogat în detalii, dar prezentate într-o manieră accesibilă. Las mai jos câteva frânturi de informație, fără pretenția de a face un rezumat. Sunt lucrurile care mi s-au părut mie interesante, prin urmare le-am reținut:

• garderoba Operei a fost inițial depozit
• regula că la Operă hainele trebuie lăsate la garderobă nu este nici moft, nici fiță. Orice haină, orice foșnet influențează acustica sălii, automat calitatea reprezentației
• mult înainte ca Opera să fie construită, în Timișoara exista un apetit cultural pentru operă și operetă. Artișt cunoscuți veneau în oraș, lumea era deja familiarizată și îndrăgostită de operă. Construcția clădirii a fost, la un anumit nivel, o continuare firească a unei povești ce începuse deja să se scrie.
• Clădirea a ars de două ori – odată în 1880, odată în 1920. A fost unul din motivele pentru care, actualmente, Opera este dotată cu o ”cortină de fier”. Revin asupra acestui subiect imediat.
• Opera este construită pe teren mlăștinos și este susținută de bolțari din lemn.
• Pe balconul clădirii încă este vizibil locul unde un glonț a ricoșat în timpul Revoluției
• accesul la candelabrul din sala principală se face printr-un tunel
• picturile de pe tavanul sălii sunt în still neoromânesc. Motive tradiționale din viața satului

De cealaltă parte

De departe cel mai frumos moment al turului a fost cel în care am fost poftiți pe scenă. Când am fost martori la ridicarea perdelei și brusc Opera ni s-a înfățișat din cu totul alt unghi. Am văzut ceea ce văd zeci de artiști la începutul fiecărui spectacol. Brusc m-am simțit foarte mică.

Am promis o clarificare privind cortina de fier. Pe scurt: Opera a ars de două ori. Pentru a preîntâmpina un eveniment similar, s-a construit ulterior această cortină. Niște uși de fier gigantice, care izolează scena de zona rezervată publicului. Prin asta, se asigură integritatea parțială a clădirii. Un nou incediu ar afecta doar jumătate din ea.

După

Am vizitat Opera în 16 ianuarie. Am amânat articolul, convinsă că am timp. Ieri, Opera Națională Română din Timișoara a anunțat că începând din 15 Februarie, contractul lui Cristian Rudic va înceta, la solicitarea acestuia.

Doare. Sub Cristian Rudic, m-am îndrăgostit de Operă. A dat acestei instituții umorul și accesibilitatea necesare pentru a atrage oameni ca mine. A învelit producțiile în context, a împărtășit din ceea ce știe, a făcut publicul să se simtă binevenit. Și probabil, cândva, a ajuns la capătul resurselor. Ca public, nu putem decât să fim recunoscători pentru tot ce ni s-a oferit. Să acordăm acestui act final demnitate. Dar tot mi-e groază. Mă tem pentru Operă și pentru ce va deveni sub o altă conducere. Sper ca moștenirea lui Rudic să reziste. Sper ca noul director să construiască pe ea, nu să încerce să o șteargă din memoria colectivă. Așa sau așa, pentru iubitorii de Operă, ”momentul Rudic” va rămâne o perioadă de care ne vom aminti cu nostalgie.

Mulțumim, domnule Rudic.