Gianni Schicchi / Scheherazade la ORT
Știți ce e cu adevărat fain la Timișoara? Că oricât de mizerabilă ți-a fi ziua, găsești ceva să te scoată din starea respectivă. Mereu se găsește un pretext să îți pui tocuri și ruj roșu și să fugi de probleme. Mereu se găsește ceva, în oraș, să le panseze.
La Gianni Schicchi am ajuns la finalul unei zile obositoare. Știam demult că va fi așa, prin urmare nu îmi făcusem planuri pe seara respectivă. Și am sfârșit șocându-mă pe mine când, în loc să aterizez dramatic pe canapea, am ales să merg la Operă. S-a dovedit a fi reset-ul de care aveam nevoie.
Gianni Schicchi
În urmă cu mulți ani, prin anul 2 de facultate cred, am fost voluntar la festivitatea de absolvire a UVT. Întâmplător a fost ultima dată când parte din acest eveniment era și o reprezentație la Operă.
Când munca mea s-a terminat, am fost invitați să rămânem la spectacol. A fost prima mea ”întâlnire”, în calitate de spectator, cu opereta. Nu a fost dragoste la prima vedere. Am privit, am râs și am revenit în zona mea de confort. La vremea respectivă, asta însemna după caz Club 700 sau Taine.
Un deceniu mai târziu, lucrurile s-au schimbat notabil. În cluburi nu mai merg nici dusă cu forța. La Operă, orcând cu drag. Dar ca o dulce ironie, sentimentele mele privind ”Gianni Schicchi” au rămas cam la fel. E o operetă frumos jucată. Nu am nimic de criticat. Am râs și acum la ea. Însă dacă mi s-ar cere să recomand un spectacol de la Operă, ”Gianni Schicchi” nu ar fi cap de listă. Este un spectacol bun, dar are concurență mult prea serioasă în repertoriul ORT.
Vârsta însă m-a ajutat să apreciez alte nuanțe. Amenințarea din ultimele versuri; iubirea față de Florența, sensibilitatea care înlocuiește, temporar, umorul.
Scheherazade
A venit să-mi amintească de ce iubesc baletul. Și a devenit rapid spectacolul meu de balet preferat. Subiectiv, stiu.
Pentru mine, un balet bun înseamnă două lucruri: tehnică și emoție. Scheherazade excelează la ambele. Carla Dukai, interpreta lui Fathna, m-a vrăjit. Duce la alt nivel arta de a comunica prin dans. Știe să imprime mișcărilor ei, după caz, tensiune sau vulnerabilitate. Lor li se adaugă o tehnică impecabilă. Carla Dukai are o singuranță în mișcări, un stil de a interpreta figuri la limita acrobației cu lejeritatea unui artist versat. E tânără, dar are un potențial enorm.
În scena finală, când Fathna încearcă fără succes să își atingă iubitul, sala s-a oprit, o secundă, din respirat. După care a oftat la unison. Câteva secunde, un detaliu banal. Destul pentru ca sute din oameni din public zdruncinați la unison.
