Concert de anul nou la Operă

După concertul de Anul Nou de la Filarmonică, mi-am dorit să îl văd și pe cel de la Operă. Dar a intervenit o … complicație bugetară. În ultima lună, mi-am cumpărat undeva la zece bilete la diverse evenimente. Iar cândva, contul meu bancar s-a uitat urât la mine și mi-a transmis, printre rânduri de Excel, că ar fi timpul să mă calmez.

Am renunțat la idee? Nope. Dar mi-am luat bilet la galerie. Și am sfârșit prin a-mi oferi una din cele mai frumoase experiențe de până acum.

Timișoara, mica Vienă.

În ziua concertului a nins. Iar drumul spre Operă mi-a dărut stop-cadre din altă lume. Pe fundalul ultimelor frânturi alte târgului de Crăciun, zăpada se așternea molcom. Peste roata panoramică. Peste Fântana cu Pești. Iar ultimile lumini din sezon se refractau în fulgi.

Am intrat în Starbucks să-mi iau o cafea. Mi-am pus paharul pe o masă acoperită de zăpadă. Și atunci i-am văzut: oameni în paltoane lungi și umbrele, făcându-și drumul spre operă prin ninsoare. Preț de o clipă, timpul s-a oprit. Prezentul s-a retras. Și am rămas blocată în imaginea aceea, cu personaje îmbrăcate elegant gravitând printre fulgi și lumini spre muzică. În acea clipă, Timișoara mi s-a părut mai frumoasă ca niciodată.

La galerie

Am rău de înalțime. Nu extrem, dar suficient cât să mă ”tai” puțin când între mine și hău nu există o barieră mai solidă. Din acest motiv am evitat galeria până acum.

Temerile mele s-au dovedit a fi parțial justificate. Balustrada galeriei a fost proiectată în alte vremuri. Oamenii erau probabil mai scunzi :). Dar toată frica a dispărut în secunda în care m-am așezat și am privit în jur.

De la galerie, Opera ți se arată altfel. Privirea îți curge, de la balcoanele aurite, la siluetele de pe tavan. Apoi jos, către scenă și către public. Te simți mic, dar paradoxal, parte din ceva mai mare.

Concertul

Radu Zaharia îmi devine tot mai simpatic 🙂 . Poate pentru că nu se ia prea în serios. Conduce orchestra cu blândețe, nu severitate. Ajută, nu impune, trăiește muzica alături de public.

Concertul a început cu uvertura din ”Liliacul”. Drăguț, previzibil. Apoi pe scenă și-a făcut apariția Cristian Rudic. Din sală a venit un val de afecțiune și recunoaștere. Iar eu m-am abținut cu greu să nu țopăi de încântare.

Știu că deja o dau în penibil cu ”my fangirl moments”. Mi-o asum. Sunt fan Cristian Rudic și în capul meu omul ăsta nu poate face ceva greșit. Când apare pe scenă, spectatorii ascultă. Când face o glumă, lumea râde cu sinceritate. Transformă spectacolele în veritabile dialoguri cu publicul. Spune povești cu sens. Educă, dar o face într-un mod atât de lipsit de fasoane încât asculți de drag. Când Cristian Rudic împărtășeste frânturi de istorie, simți că ești părtaș la un mic secret. Are darul acela de a combina istoria muzicală cu anecdote din viața compozitorilor. Brusc, opera își pierde din severitate. Devine un loc ferit, unde ”la belle epoque” renaște.

Concertul de revelion s-a încadrat și el în sfera accesibilă. Mult vals, mult Strauss. Puțin Lehár, puțin Kálmán. Momente orchestrale interpuse frumos cu câteva solo-uri și duete. Iar la final, cireașa de pe tort.

Că toată lumea a fost în extaz la ”Marșul Radetzky”, era previzibil. Dar e imposibil de descris euforia din sală în momentul în care Radu Zaharia s-a întors către noi și a început, foarte serios, să ne dirijeze. I s-a alăturat Cristian Rudic. Rezultatul – un haos superb, un parteneriat plin de veselie între orchestră și public.

Și cu asta, 2026 s-a reabilitat. Lumea îl privea cu scepticism, lecuită de orice speranță după 5 ani dubioși rău. Well, 2026 e chitit să ne surprindă. Să fie primit.