Shanghai

Dintre sutele de poze făcute în cea mai recentă călătorie în China, preferata mea rămâne o poză blurată. Un amalgam de lumini, care la prima vedere nu transmite nimic. Totuși, mie poza aceea îmi spune… totul.

Etajul 10, o noapte nedormită, un oraș vuind la picioarele mele. Anonimitate completă, într-un loc străin, în celălalt capăt al lumnii. Poza asta îmi evocă China mai mult decât ar face-o toate obiectivele sau filmările. În ea s-au adunat la un loc toate senzațiile pe care țara asta fantastică mi le inspiră: calm, agitație, sentimentul stăruitor că ai aterizat într-o realitate paralelă, într-o secvență de film pe care nu prea ști cum să o joci, dar te bucuri chiar și așa – pentru că rolul ți-a fost repartizat ție.

China are un efect ciudat asupra mea – toată nebunia din jur mă calmează. E ceva reconfortant, în a fi într-un loc așa plin de contraste, unde toate noțiunile despre realitate îți sunt puse la îndoială. Mintea se liniștește, în jurul tău se succed cu viteza luminii imagini din altă lume, se aud sunete străine, timpul se miscă într-un ritm diferit. La un moment dat, creierul încetează să mai proceseze. Accepți tot ce se întâmplă în jurul tău fără pretenția de a înțelege sau trasa paralele. Te relaxezi și lași senzațiile să te invadeze, te bucuri pur și simplu de nou în toate formele sale, fără dorința de a-l analiza la nivel mai profund – mâncarea, mirosurile, peisajele contrastante, oamenii.

Shanghai a fost un tur de forță. 5 zile, nopți pierdute, momente furate, victorii mici dar semnificative. A fost o reconfimare a faptului că pot să mă descurc în orice circumstanțe, că pot să comunic și să îmi găsesc drumul într-o țară în care limbajul de bază pentru mine rămâne ”semnaleza”. A fost momentul în care am încetat să încerc să mai înțeleg China. După două călătorii anterioare în nord, sudul mi-a arătat un alt spectru de nuanțe. Tot ce credeam că știu despre țară s-a dovedit a fi inconsistent, generalizările făcute în trecut au devenit adevăruri doar parțial valabile. Iar asta m-a făcut să îndrăgesc chiar mai mult China. Nu o să-mi găsesc locul în ea niciodată, mereu o voi explora pe bâjbâite, cu o fărâmă de teamă și de incertitudine. Dar în asta constă farmecul ei – în capacitatea acestei țări de a-ți da toate simțurile peste cap, în a face să te simți pierdut, zăpăcit și totuși, extrem de fericit.