După 5 luni


C'est la vie / Thursday, August 2nd, 2018

Și-am revenit. Timișoara e nesigură din nou, iar Starbucks e pe cale să intre în pană de cafea :).  Câteva concluzii, la final de ”exil”:

Există două tipuri de oameni: cei care suferă un șoc cultural și cei care (se) mint foarte bine.

Oricât de bine ai crede că cunoști o țară, nuanțele nu se descoperă prin vizite ocazionale. Ori fix acele nuanțe îți vin de hac atunci când te aștepți mai puțin. La sosire, mă temeam de lucruri previzibile: cultura, valorile diferite, birocrația și … bavareza. La toate m-am adaptat binișor. În schimb nici până la final nu am reușit să mă obișnuiesc cu liniștea de pe străzi și absența completă a oamenilor după anumite ore. Un lucru atât de banal și totuși atât de apăsător. Exemplul nu este singular – lunile au tendința să accentueze tot ceea ce un loc nou nu este, iar adaptarea, deși nu imposibilă, cere timp.

Distanța nu desparte, doar filtrează

Când singura cale de conectare rămasă este cuvântul, toate prieteniile ”de ocazie” se duc ușor ușor la fund. Sau nu :). Am asistat la un fenomen ciudat, pe care încă nu am reușit să mi-l explic în totalitate – oameni cu care în trecut aveam tangeță ocazional au început să se deschidă. Conversațiile au devenit mai profunde, interesul  reciproc a depășit în importanță evenimentul ce ne-a unit inițial. Am lasat în Timișoara o mână de oameni dragi și câteva zeci de cunoștințe. O parte s-au cernut în mod firesc. Dar mai e și un procent deloc de neglijat de oameni care s-au transformat pe parcursul lunilor în prieteni, în ciuda distanței fizice. Poate că distanța a fost un catalizator. Poate că grija și prietenia își croiesc drum mai ușor în lipsa stimulilor unui oraș mare. Poate că atunci când suntem nevoiți să găsim singuri o șansă de a ne vorbi, suntem mai deschiși în fața ei decât atunci când ocazia ni se prezintă zilnic.  Indiferent de motive, câștigul cel mai mare al plecării s-au dovedit a fi tocmai oamenii pe care i-am găsit la revenire – fețe vechi, redescoperite într-o lumină nouă.

Poți să o iei de la capăt cu foarte puțin

Uneori, un loc aproape gol este tot ce ai nevoie să te trezești puțin la realitate. Să evaluezi lucrurile acumulate în timp și să constați de cât de puțin ai de fapt nevoie.

M-am intors cu o dorință acută de a simplifica. De a mă debarasa de lucruri și relații inutile, de a lăsa mai mult loc pentru pasiunile și oamenii care contează.

Primul ”salt” este cel mai greu

Până la urmă, Germania a fost testul suprem – o țară străină, munți prea puțini familiari explorați solo, oameni diferiți, situații noi. Ce am invățat din asta? Ca uneori e bine să închizi ochii și să te arunci în necunoscut.

A fost necesară o schimbare completă de mediu, ca să mi se confirme că timpul investit în mine în ultimii ani nu a fost degeaba. Că anii petrecuți călătorind singură și luând decizii pe cont propriu au solidificat o bază pe care pot să construiesc aproape orice. Și că uneori e bine să spui da, să te aventurezi in afara zonei de confort. Rezultatele s-ar putea să depășească cele mai nebunești așteptări.

 

2 Replies to “După 5 luni”

  1. Foarte frumos si adevarat. Am descoperit si eu aceste lucruri calatorind si incercand noi experiente inafara “zonei de comfort”. Totul este sa o faci cu pasiune si pana in momentul in care iti pui intrebarea “de ce fac asta?”…atunci poate este nevoie de o schimbare.
    Mult succes si impliniri in tot ceea ce-ti propui sa faci!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *