Tablouri

Tanti Mioara

Cred că orice cartier o are -o femeie trecută de a doua tinerețe, mereu sobră, mereu încruntată, la curent cu tot ce mișcă în zonă, ce croșetează țeapăn pe o bancă și așteaptă să-i aterizeze sub nas următoarea victimă.

În cazul meu și al găștii de puștani ce bântuia în acea vreme spațul dintre V3 și B6, apariția aceasta purta numele de tanti Mioara. Cu păr alb și ochelari de bufniță, atipic de înaltă și de dreaptă pentru femeile de vârsta ei, tanti Mioara era coșmarul oricărui copil sub 6 ani. Critica orice, oricând, oriunde și avea o preferință specială pentru noi, copiii de siderurgiști, plasați peste zi în grija bunicilor. Te simțea de la distanță – o privire de pasăre răpitoare îndreptată către tine și ăla erai. Odată ce nimereai sub ochiul critic al lui tanti Mioara, aveai două variante: prima, să o iei în goană în sens opus, cât mai repede, cât mai departe; a doua, să abordezi o față respectuoasă, să îți îndrepți hainele mototolite, apoi să pășeșți încet și demn sub nasul centraurului, să îi urezi un ”săru’mâna” clar, răspicat și plin de deferență. Din acest punct, lucrurile puteau să ia o cale imprevizibilă – dacă o prindeai în toane bune (adică rar spre deloc), scăpai cu privire disprețuitoare, semn clar că trebuie să dispari din peisaj, preferabil fără a-ți trăda entuziasmul. În zilele ei proaste (adică aproape în fiecare zi) urma examenul – tanti Mioara te măsura de jos în sus, cu o scârbă vădită, apoi începea să critice- ciorapii ridicați inegali, genunchii juliți, mâinile murdare, tricoul mototolit sau pătat, părul în dezordine sau gura cu urme de gem. Dacă te punea naiba să aterizezi la braț cu o jucărie, intrai direct în categoria răsfățaților și primeai drept bonus tura doi, condimentată din plin cu remarci usturătoare la adresa copiilor nesimțiti și a părinților care îi răsfață.

Inutil de spus, tanti Mioara își câștigase de-a lungul anilor o frumoasă poreclă de ”nebuna din blocul turn”. Era de altfel singura formă de răzbunare, pentru că să scapi de gura ei, nicio șansă. Dacă i se părea că o sfidezi sau îi ajungea întâmplător la urechi povestea vreunei năzbâtii copilărești, circul era garantat. În zilele acelea, tanti Mioara renunța cu regret la telenovela de la ora 18 și se înființa la ”tura doi” – momentul acela din zi când părinții veneau să își culeagă odraslele. Prezența băbuței, în picioare, cu mâinile în șolduri, era mereu semn de furtună – apariția ei însemna repetarea poveștii de mai sus, cu mențiunea că acum ținta sudalmelor erau părinții. Avea tanti Mioara o predilecție pentru remarci usturătoare, dar în fața părinților creativitatea ei lua avânt. În asemenea momente, ”copil prost crescut” era cel mai blând lucru pe care puteai să-l auzi. De cele mai multe ori, povestea se rezolva rapid – tatăl rupt după o tură la fabrică rezolva problema în stil clasic, cu o scuză plină de deferență la adresa babei și o palmă cel puțin la fel de bine țintită la adresa zburdalnicului. Babei îi luceau ochii, copilul începea să plângă, părintele ofta resemnat și circul se domolea… până începea următorul. Sunt destul de sigură că mare parte din dramele și urletele la ceas de seară pe care le-a auzit cartierul în acea vreme aveau la bază o intervenție plină de diplomație a bătrânei. Savura scandalul și se străduia să îl cultive. În spinarea cui, nu mai conta.

Ani mai târziu, după ce ochelarii de bufniță au încetat să mă mai înspăimânte iar cuvintele bunicului au început să prindă alt sens, am cules, printre picături, povestea bâtrânei. În anii de glorie a combinatului, când pe locul blocurilor de acum se înălțau barăci, iar tineri din toată țara veneau să se stabilească în Hunedoara, tanti Mioara avea o cu totul altă reputație. În locul băncilor de la bloc frecventa cu destulă regularitate și fără pic de discriminare … paturile vecinilor.

Am revăzut-o în urmă cu câțiva ani – o bătrână debusolată, mergând fără țintă pe bulevardul Corvin. Nimic din aspectul ei nu mai trăda scorpia de pe vremuri -privirea îi era pierdută, corpul odată drept părea că pierde lupta cu gravitația. Rămăsese singură, pe măsură ce corul ei de babe luase constant dar sigur calea cimitirului Popa Șapcă. Iar atunci mi-am permis primul și singurul act de rebeliune – mi-am îndreptat ținuta, mi-am rărit pasul și i-am adresat un măsurat și politicos ”săru’mâna”.

Tanti Mioara s-a dus de mult, dar legenda ei persistă. Se spune că uneori revine și ne privește pe noi, năzdrăvanii altor vremuri. Vede cum treptat îi călcăm pe urme – cum devenim prea critici, cum judecăm cu duritate nejustificată comportamente care nu demult ne defineau sau greșeli care ne-au devenit lecții. În asemenea momente, din colțul ei de umbră, tanti Mioara hăhăie scurt, cu satisfacție. Apoi se cufundă din noul în somnul de veci, sforăind ușor.

 

4 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.