E mereu același scenariu – mă trezesc, la revenirea după o absență mai lungă și pentru o clipă încă mai am impresia că sunt acolo. Inspir mirosurile altei lumi, aud zgmotele altei vieți. O clipă doar, prezentul refuză să se furișeze și mai lasă loc amintirii. Ieri m-am trezit căutând norii. Nu norii răsfirați ai Banatului, ci masele acelea pufoase ce năvăleau in forță pe stâncile vulcanice, pentru a se opri, ca la o comandă nevăzută, toti in același loc, delimitând realități, lumi. Pentru o fracțiune de secundă, mi s-a părut că le simt prezența. În aer încă mai plutea neastâmpărul premergător unei zile de aventuri, de departe se simțea oceanul. Apoi iluzia s-a destrămat, iar amintirea s-a furișat discret înapoi, s-a lipit de suflet și mi-a șoptit încet ”rămân aici”. Au fost 11 zile nebune. O călătorie care a pus în umbră tot ce am trăit până acum, o experiență la care n-aș fi îndrăznit să visez. A fost Islanda. Frumoasă, rece, încă neîmblânzită. Nopți pierdute urmărind aurore, peisaje deșertice, furate parcă altei planete. A fost oceanul, a fost gheața, au fost balenele, munții, ceața, cascadele, lumina, drumul. Și mai presus de toate, confirmarea că am făcut alegerea corectă…