Scena viitorului by FMT-UVT

Din când în când, mi se pune pata pe câte o clădire din oraș. O admir și inevitabil ajung să mă întreb cum arată la interior. Caut, și de cele mai multe ori găsesc, căi legale de a o vizita.

Cea mai recentă curiozitate se leagă de clădirea Facultății de Muzică. Până recent, o cunoșteam doar ca ”vechea primărie” și eram ferm convinsă că este un loc parțial dezafectat. 18 ani de trăit în Timișoara nu mă scutesc de gafe.

Ei, odată ce am aflat scopul clădirii, a fost relativ ușor să ajung să o vizitez. Facultatea de Muzică găzduiește frecvent recitaluri deschise publicului.

Locul

A fost dezamăgitor. Nu știu la ce mă așteptam. Aș fi fost probabil ok cu o clădire ușor degradată. Timpul lasă în general urme poetice. Din păcate pentru mine, spațiul este ceea ce nemții descriu ca ”saniert”. Curat, alb, lipsit de personalitate. În ziua cu pricina a găzduit un pian și o vioară. Dar mi-am putut imagina fară dificultăți o realitate alternativă unde același loc ar fi fost plin cu paturi de spital sau ceva.

Mi se pare puțin ironic că facultatea pe care am absolvit-o, tehnică și plină de oameni cu înclinații mai degrabă pragmatice, are mai multă poezie decât Facultatea de Muzică. Păcat…

Recitalul

Fun fact: încă mai există spații în Timișoara unde te poți simți ca la un recital privat. Biblioteca UVT, uneori Ion Vidu și Facultatea de Muzică duc lipsa de spectatori.

Asta deși calitatea e acolo. Da, recitalurile sunt susținute în general elevi și studenți. Dar sunt buni. Muzica lor încă are o inocență specifică vârstei, simți pasiunea încă nestrivită de timp în note. Fețele lor sunt o carte deschisă. Ca spectator neinițiat, ai șansa unică de a înțelege muzica prin prisma interpreților. Își dai seama, privindu-i, care pasaje sunt mai dificile. Vezi mândria din ochii interpreților când le iese ceva. Și ai șansa să îi încurajezi prin aplauze.

”Scena viitorului” a promovat artiști la început de drum: copii și adolescenți. Cea mai tânără interpretă avea, cred, opt ani. A fost urmată de cinci liceeni. În seara aceea, în sala ”Orpheum”, vioara a fost la putere, acompaniată la răstimpuri de pian. Dar ”vedeta” recitalului rămâne, în opinia mea, trombonul. Este prima dată când asist la un solo de trombon. Nu știam cât de versatil poate fi acest instrument. Îl asociam cu sunete puternice, vedem în el un ”instrument disruptiv”. Dar mânuit de Iris Zaha, trombonul a devenit mult mai complex. A fost grav, da, dar din când în când trecea în alt registru. Unul mai molcom și mai plin de jale.

Mi-a plăcut.