MARIA la Teatrul Basca

În materie de teatru, încă mai descopăr locuri noi. Revelația lunii a fost Teatrul Basca. Ascuns în Piața Traian, Basca își propune să facă arta accesibilă tuturor. După ”MARIA”, mă declar îndrăgostită.

Vibe-ul

Nu sunt mândră de asta, dar am ajuns la limită. Traian m-a întâmpinat cu toată gloria unei zone în plin proces de renovare. Tramvaiul a întârziat. Distanța dintre stație si teatru a fost parcursă înjurând în barbă în timp ce alergam printre gropi. Adio ținută, prestanță, demnitate. Am ajuns în fața ușii cu un minut înainte de începerea spectacolului. În loc de priviri pline de reproș, am primit zâmbete și o ocazie să socializez puțin.

Nu am fost singura victimă a traficului. Organizatorii au decis, pe loc, să mai aștepte. Spectacolul a întârziat undeva la zece minute, până când toți spectatorii au ajuns. Între timp, în fața teatrului s-a lăsat cu povești. Spre surprinderea mea, m-am trezit participând la conversație. Nu cunoșteam pe nimeni. Dar ceva, poate blândețea organizatorilor sau relaxarea celorlalți mi s-a transmis. M-am liniștit. Când am pătruns în sală, zâmbeam. Apoi am aruncat o privire prin sală și am oprit la limită o exclamație de încântare.

Teatrul Basca

Îmi plac locurile inedite, cu caracter. Ador clădirile vechi, mă fascinează cum cultura se strecoară uneori în cele mai puțin probabile spații.

Basca este o cămăruță. Nu are nici măcar hol. Din stradă intrii direct în sala de spectacol. Încap undeva la 20 de oameni, dacă se îngrămădesc puțin. Scena este și ea rudimentară. Privești în jur și observi pereții ușor înclinați, fără tencuială, cu cărămizile ieșind în relief. Deasupra ta, zidurile descriu o boltă. Luminile proiectează umbre pe contururile pietrelor. Miroase a vechi, podeaua vibrează cu fiecare tramvai care trece.

Fără scaune și scenă, locul unde își desfășoară Basca activitatea ar putea fi confundat cu un spațiu dezafectat. Ar fi putut fi una din zecile de clădiri-fantomă din Traian. Cu Basca, locul devine brusc simbol al unei renașteri.

MARIA

O piesă în germană despre o rană românească. ”Nu am fost pregătiți pentru libertate. Abia târziu ne-am dat seama că în capitalism trebuie să faci bani”.

Povestea Mariei este povestea a sute de mame care s-au trezit în fața unei decizii imposibile. Și-au lăsat în urmă familia și casa ca să meargă ”să șteargă bătrâni la fund”. În urma lor, s-a format o generație confuză. Copii care au iubit o noțiune mai mult decât o persoană. Cum să iubești un om pe care îl vezi de câteva ori pe an?

”Maria” este despre pierdere și înstrăinare. În fața noastră se succed episoade: Italia; revenirea; Austria. Zeci de promisiuni și tot atâtea decepții. ”Mă întorc”. ”Plec iară”. Pe fundal, autostrăzile Europei se perindă într-un loop continuu. Devin singura constantă. ”Acasă” nu mai ”acasă”; plasamentele se succed atât de repede încât le uiți numele. Între ele, își face loc câte o propoziție în română: ”a murit la 2 noaptea”.

Lovitura de grație mi-a dat-o muzica. Die Flippers. O formație acum aproape necunoscută. Dar pentru mine și probabil alți copii din familii mixte, Die Flippers au fost refrenul copilăriei. Am ascultat ”Good-bye Eloisa” și ”Sayonara” până când s-au uzat casetele. Îi voi asocia mereu cu drumuri lungi într-o Dacie veche. Se pare că nu sunt singura.

Ca și fundal sonor, ”Maria” a stat sub semnul lui ”Aber Dich gibt`s nur einmal für mich” – ”Dar tu exiști o singură dată pentru mine” . La origine o melodie de dragoste, cântecul dobândește sensuri noi în contextul mai larg al vieții Mariei. Brusc, versurile au o cu totul altă conotație:

Es gibt Millionen von Sternen,
unsre Stadt, sie hat tausend Laternen.
Gut und Gel gibt es viel auf der Welt,
aber dich gibt’s nur einmal für mich.

”Există milioane de stele/Orașul nostru are mii de lanterne/Bine și bani se găsesc din plin pe lumea asta/Dar tu exiști o singură data pentru mine.”

O promisiune? Sau mai degrabă un ideal. Într-o lume diferită, proximitatea dintre mamă și copii ar fi fost ceva nenegociabil. În România anilor ’90, până și iubirea de mamă s-a supus timpurilor. S-a manifestat prin decizii radicale, înghețate și cadouri care țineau loc de mângâieri. Copii au fost crescuți de bunici în timp ce părinții munceau ”în străinătate”.

”Generația care ne urmează nu va pleca din țară”, promite Maria. Încă o speranță deșartă. Exodurile au caracter repetitiv….

”Maria” piesa de teatru ne face dreptate. Vorbește deschis despre un subiect mult cosmetizat. Copii de atunci își fac în sfârșit auzită vocea fără să li se reproșeze că sunt nerecunoscători. Iar încet și generația Mariei prinde curaj și se destăinuie. Pe o scenă, în fața unor străini. Cei din sală au înțeles-o.