Concert în Sinagogă
Tot din seria ”redescoperim orașul”, azi despre un fel de reîntâlnire cu Sinagoga din Cetate
Sinagoga, atunci
În urmă cu mulți ani, am asistat la un concert in Sinagoga din cetate. A fost o experiență… dubioasă. Un eveniment sponsorizat de un producător de bere, cu muzică tehno și un bas ce răsuna mult prea tare între zidurile vechi.
Din experiența respectivă am rămas cu frânturi. Praful de pe bănci. Altarul și pereții, frumoși în ciuda decăderii evidente. Și momentul în care era să îmi rup gâtul urcând pe scările putrezite către etajul unu.
Momentul respectiv a cimentat definitiv fascinația mea pentru sinagogi și o antipatie violentă față de muzica techno.
Sinagoga, acum
Anii au trecut, iar cândva în decursul lor, Sinagoga din Cetate a trecut printr-un proces extensiv de renovare. Mult timp am observat schelele, fără să îndrăznesc să mă întreb ce se întâmplă în spatele lor. O parte din mine se temea, cred, că reabilitarea respectivă avea să rănească fix esența locului.
Am greșit și mă bucur. În 2025, Sinagoga din cetate strălucește din nou., grație unuor renovări făcute atent, cu respect față de destinația inițială a clădirii.
Se pare că ne-am educat puțin și în ceea ce privește utilizarea acestor spații. În urmă cu mulți ani, zidurile vibrau sinistru sub asaltul unor boxe. Acum, le mângâie acorduri de pian.
Recitalul
Am revenit în Sinagogă pentru un recital de pian suținut de Maxine Zecchini. Evenimentul a fost organizat de Institul Francez, cu ocazia comemorării a 100 de ani de la dispariția compozitorului Erik Satie.
Câteva gânduri despre eveniment, într-o ordine aleatorie.
Viața culturală în Timișoara nu e moartă. E doar discretă.
Concertul trebuia să înceapă la ora 19.00. De pe la 18.30, toate scaunele erau ocupate. La ora 19.00, lumea se înghesuia deja în spatele sălii. Asta într-o zi de miercuri.
Evenimentul a atras un public variat, oameni de toate vârstele, de la studenți la pensionari. Unele grupuri șopteau în franceză. Altele în română. Și peste toate, o armonie greu de transpus în cuvinte.
Pianul
Îl iubesc fără a-l înțelege atât cât mi-aș dori. Îl savurez din colțul meu de ignoranță. Și evaluez o performanță în baza singurului criteriu care îmi este accesibil – starea pe care mi-o dă muzica.
A fost un moment, în timpul recitalului, când timpul a încetinit. Artistul a cerut să se aprindă luminile. Și dintr-o dată, a mai contat doar prezentul. Clădirea zâmbea parcă în lumina lumânărilor, iar notele se strecurau discret printre noi. În acel moment, publicul a respirat la unison. Iar lumea de afară a încetat să mai existe.
A început cu Erik Satie. A cotinuat cu Gabriel Fauré, Germaine Tailleferre și Camille Saint-Saëns. Și treptat, recitalul a devenit tot mai accesibil publicului larg. Debussy, Ravel, Piaf și… Enescu. Un artificiu curajos și extrem de bine gândit.
Zecchini s-a jucat cu publicul. Melodii mai grele la început, să îți acapareze atenția. Melodii cunoscute la final, să te relaxeze.
Artistul
Maxime Zecchini este un nume faimos, la nivel global. Repertoriu neconvențional, maestru al creațiilor pentru mână stângă. În seara aceea, în sinagogă, publicul a văzut mai mult decât atât. Am cunoscut o personalitate care împletește geniul cu modestia și un respect incredibil față de public. Un om care a vorbit, cu stângăcie și o ușoară jenă, în română. Un artist care a considerat potrivit să îl includă pe Enescu în recitalul lui.
Zecchini iubește pianul. Dar cred că iubește la fel de mult și pe oamenii care ascultă pianul. Pasiunea față de cele două a transformat o seară banală de miercuri, într-una memorabilă.
