Timotion 8 – impresii ”la cald”

Alerg de aproape 2 ani. Cu pauze, cu poticneli și regresii, alergatul s-a insinuat în viața mea și dă semne că vrea să rămână :-). Despre relația mea cu acest sport am povestit puțin și aici. Am uitat să menționez un aspect în articolul respectiv: alergatul și sportul în general sunt pentru mine activități solitare. Sunt momentele când îmi fac ordine în minte, când sunt eu cu mine. Nu mă atrage aspectul social, nu am destul spirit competitiv în mine pentru a mă simți motivată de un anturaj. Pentru socializare există dans. Și cafele :P. În materie de alergat, prefer să fiu eu cu drumul și muzica din căști. Atât.

Participarea la Timotion

M-am înscris la Timotion când traversam o perioadă nu tocmai grozavă din punct de vedere fizic. Pe principul ”vine vara, hai să băgăm puțină motivație extrinsecă”. Aspectul caritabil al cursei a contat și el, recunosc. Atât că după ce m-am înscris… am uitat complet de înscriere :)). În momentul în care mi-am ridicat kit-ul de participare, aveam la activ 3 antrenamente, de la începutul anului. Nu tocmai ideal. Asta e, rezolvăm cu rugăciuni. Cred.

Ziua evenimentului

Trezirea la 6.30. Blasfemie! Mă adun, îmi iau echipamentul, cobor. Și aterizez prompt sub duș. În general am noroc chior când vine vorba de încercat chestii noi. Azi norocul meu stă frumos la căldurică în timp ce eu mă plimb prin ditamai ploaia torențială. On the bright side, am aflat și eu că adidașii mei sunt de fapt waterproof. Eu nu sunt.

Ajung plouată și nu tocmai amuzată la start. Cafea! Teoretic înainte de o alergare ar trebui s-o iei ușor cu mâncatul. Și cu lichidele. Mai beau o cafea, numai de ciudă. Îmi aprind și o țigară. Două. Trei, că poate că nu mai trăiesc să fumez după povestea asta. Măcar s-a oprit ploaia. Yay, o să mor uscată.

Începe încălzirea. Zumba?! Bun, mai bifăm o premieră. Deja lucrurile încep să arate o idee mai bine. Muzică mișto, Claudiu Guțu face show pe scenă. E chiar fain. Uit temporar că s-ar putea să mor. Iar apoi se dă startul. Mai apuc să mormăi un ”tatăl nostru”. Și dintr-o dată masa de oameni din jurul meu se pune în mișcare. Iar eu cu ei.

Cursa

Marea mea temere a fost legată de distanță. Absurd într-un fel, am alergat mai mult de atât. Am alergat și acum. Raportez fericită că plămânii mei chinuiți de tutun au făcut față cu brio și păreau chiar mulțumiți in the process. Picioarele la fel, niciun comentariu. După primul kilometru mai chinuit s-a prins și corpul meu că azi se trăiește sănătos și s-a conformat fără să măcăne. Obiectivul meu era să termin cursa, chiar și pe ultimul loc. Am sfârșit prin a avea un timp decent, după standarde personale. M-am calificat undeva pe la mijloc (cred). Ok, nu sunt chiar atât de ramolită, fizic vorbind. Cu mintea, ei, aici e buba.

Dacă am un regret privind cursa, este că nu m-am documentat măcar la nivel superficial ce înseamnă o alergare în grup. Well, am aflat the hard way :)). La start era să fiu luată pe sus de masa de alergători. ”Alooo, mă descurc și singură, nu-i musai să mă luați în brațe!”

Cumva am scăpat neîmbrățișată și necălcată în picioare. După primul kilometru, grupul a devenit o idee mai puțin compact. ”Hmmm, începe să fie fun” zise Iza cu încredere, cu o secundă înainte să evite un plonjeu în viteză în altă alergătoare. Asta e una din realitățile pe care nu le-am anticipat: masele se mișcă imprevizibil. Oamenii se mai opresc sau încetinesc și nu prea au cum să semnalizeze asta. Ține de fiecare să fie atent la alții, să aibă grijă de alții. Am evitat la mustanță vreo două accidente. Probabil am provocat la rândul meu câteva emoții. Sorry 🙁

Și că tot vorbim de emoții. Bun venit în Timișoara anului 2022 unde orice cursă, indiferent de distanță, devine la un moment dat o cursă cu obstacole. Gropi în mijlocul trotuarului, denivelări periculoase în pavaj, câini fără lesă care ar vrea și ei să alerge puțin după… părțile noastre dorsale. Acum mă amuz. Dar când ai runners high și te trezești brusc în postura de a sări peste o groapă, lucrurile nu sunt chiar amuzante.

Un alt aspect pe care nu l-am anticipat este cât de mult pot să facă diferența voluntarii. A fost una din surprizele extrem de plăcute ale acestei zile. Organizarea a fost impecabilă, traseul a fost clar marcat și presărat de oameni care se asigurau că nu ne pierdem motivația pe drum. Și da, contează, conteză enorm. Un high-five la momentul potrivit, un zâmbet, o încurajare. Chiar și când ai trecut de ”nu cred că pot” și ești aproape sigur că vei duce cursa la capăt, o asemenea interacțiune ajută. Te face să zâmbești, îți dă un extra boost, amplifică experiența și o face mai frumoasă.

Finalul cursei

M-a luat total pe nepregătite. Timpul trece altfel când alergi. Dar când alergi alături de un grup, timpul prinde aripi, efectiv. Și vrei să nu se mai termine. Credeam că o să țopăi la final. În schimb, am văzut catedrala și primul sentiment a fost regretul. Pe bune, deja se termină? Bun, dăm maximul la final. L-am dat. Și brusc m-am pomenit că trec linia de finish. Și că cineva îmi pune o medalie la gât. Huh? Yup, în marele meu dezinteres nu am aflat nici măcar că toți participanții primesc o medalie :)). Nu-i bai, a fost bine primită. La fel ca rush-ul de adrenalină de după. Tind să cred că în asta constă atracția acestor evenimente. Nu în cursă, nu în aspectul social. Ci în valul ăla de mulțumire ce te cuprinde la final, când cursa e gata, tu ești întreg (ahem), corpul e în extaz iar mintea fredonează pe repeat ”I did it!”.

M-am mai plimbat prin centru după cursă. Deh, chestii importante de rezolvat care în niciun caz nu implicau un Mc Donalds :P. Cred că în viața mea nu am avut parte de mai multe interacțiuni atât de spontane și atât de frumoase. Medaliile alea unesc. Participanții de la cursă se ocheau de la distanță după număr sau medalie, își zâmbeau, se felicitau reciproc, mai zăboveau la o poveste după. Humanity at its finest.

Cu ce am rămas?

Cu medalia, doh :)). Și culmea, cu chef de mai mult. În capul meu, azi s-a trasat o delimitare clară între alergatul în cadru organizat și alergatul solitar. Am constatat că îmi plac amândouă, din motive diferite. Alerg singură ca să mă regruprez, ca să evadez, ca să îmi reorganizez gândurile. În grup nu e loc de așa ceva. Dar e loc de alte lucruri, la fel de valoroase: zâmbete, susținere, entuziasm împărtășit.

Azi mi s-a cimentat crezul că alergatul (și sportul, în general) scot ce e mai bun din oameni. Sportul ne echilibrează, ne aduce mai aproape unul de altul. Ne oferă un pretext să exersăm empatia, să ne deschidem, să ne cunoaștem, să ne tratăm cu blândețe. Iar această concluzie este de fapt cel mai mare câștig al zilei.

Mulțumiri tuturor volunatarilor și sponsorilor pentru a această experiență. A fost fain, mai vin :).