Linda

Își ridică lăbuțele pe marginea patului. Îmi mișcă mouse-ul, apasă cu nonșalanță niște taste pe laptop. Îmi imobilizează mâna cu lăbuța. ”Lasă meeting-ul, eu sunt mai importantă”. O ciufulesc pe cap.

Așa arată realitatea mea de vreo săptămână.

Linda a trecut razant prin faza de puppy problematic. A ros, a plâns, a lătrat. Mi-a ”aranjat” papucii, mi-a confiscat vreo trei pături just for fun și mi-a oferit o seară de neuitat, cu telefoane la veterinar și panică, după ce a mâncat un pachet de țigari.

M-a scos din pepeni. Am sfârșit prin a râde. Linda e asumată, cu bune și cu rele. Atât că relele au dispărut în timp record, fără niciun merit din partea mea. Pur și simplu, undeva pe parcursul ultimelor zile, puiul meu de cățel a decis că e timpul să se facă mare. Și-a ridicat frumos urechile, a mai pus vreo 3 kg pe ea pentru efect artistic și a devenit cățelul ideal.

Îmi ține companie în call-uri. Sforăie pe deadline-uri și drame corporatiste. Miroase tot, explorează orice noutate din casă, dar nu mai roade nimic. Nu se mai isterizează când apare sacul cu mâncare. Se conformează la fiecare ”șezi”. Mă lasă să dorm, așteaptă cu răbdare să îmi fumez țigara și să devin un adult funcțional. Iubește fără discriminare câini, pisici și trecători. E un câine blând, frumos, inteligent.

Azi i-am făcut al treilea vaccin. Am microcipat-o. A îndurat fără să clipească. Pentru că asta este Linda.

Nu știu după ce criterii ne sunt aleși câinii. Dar cred cu tărie că fiecare patruped din viața noastră fix când trebuie. Lulu m-a vindecat. Linda mă echilibrează. Și împreună, scriem un nou capitol.