Curtea cu trandafiri- povestea din spate

Când aveam 8 ani, i-am spus într-o doară tatălui meu ”când mă fac mare, vreau să scriu o carte”. Mi-a râs în față. O seară întreagă ”familia” s-a amuzat pe seama mea. Poftim tupeu! Să scrie o carte. Hă, hă, hă!

Am scris-o, până la urmă, totuși. După ani în care m-am simțit mică. După ani în care am luat drept literă de lege cuvintele unor oameni prea absorbiți în propriile traume și frustrări ca să acorde unui copil dreptul să viseze puțin.

Dar copilul s-a făcut mare. A fugit în lume. Și a dat de alți oameni. O familie de împrumut ce m-a primit în brațele lor cu o empatie și o afecțiune fără margini. Un instructor de dans care într-o zi, fără ezitare, mi-a pus blogul școlii în brațe și mi-a spus ”scrie”. Și a publicat tot, fără să conteste, fără să sugereze măcar că ce scriu eu nu este suficient de bun. O terapeută excelentă, ce săptămânal mă ”ia în șuturi” cu blândețe și mă ajută să conștientizez și să navighez noianul de traume cu care m-a procopsit ”familia”.

Am început ”Curtea cu trandafiri” imediat ce m-am mutat. Am umplut spațiul dintre pereții noii mele locuințe cu amintiri. Și zâmbete. Și câteva lacrimi. Nimic din trecutul prea îndepărtat. Doar anii recenți. Anii în care am putut experimenta, la maturitate, o copilările întârziată, cu tot farmecul, iubirea și siguranța ce mi-au fost negate la vârsta potrivită. Abia pe la jumătatea cărții mi-am dat seama că acesta este primul meu proiect literar ce va vedea lumina zilei, într-o formă sau alta. Cartea asta a reușit să liniștească, fără drept de apel, toate vocile ce îmi spuneau ”nu poți, nu ești suficient de bună”. ”Curtea cu trandafiri” a venit în viața mea decisă să creeze un precendent. ”Pot!”.

Am terminat-o în februarie. Am trimis-o unei edituri. Așteptări minimale. ”Dacă nu îți place, poți s-o abandonezi oricând. Pentru mine, cartea și-a atins scopul: mi-a dat closure”. Două săptămâni mai târziu semnam contractul de publicare; o lună mai târziu îmi țineam cartea în mână. Iar între cele două momente, am experimentat cea mai frumoasă ”furtună” din viața mea.

Cam o săptămână am plâns non-stop. Mă apuca spontan, la cumpărături, pe stradă. Îmi aminteam brusc ”am scris o carte”, iar lacrimile începeau să curgă. Atât pe tema ”nu sunt o plângăcioasă” 😐 . Tragic a devenit când au debutat atacurile de panică. Am primit primul draft al copertei în timp ce mă aflam la dans. În mijlocul unui dans. Am văzut grafica. Am mai fost în stare doar să formulez un ”ăsta e Lulu pe copertă!”. Apoi s-a lăsat ceața în creier. Niciodată în viață nu am dansat mai prost și mai lipsit de concentrare ca atunci :)).

Am zăpăcit-o pe editoarea mea cu corecții. Am pierdut șirul dăților în care ea îmi spunea ”Iza, respiră”, iar eu o ascultam cuminte… 2 minute întregi. După găseam alt microsubiect cu care să mă stresez. În materie de emoții am experimentat într-o lună echivalentul unui an. Obositor, dar și incredibil de frumos. Poate, necesar. Când ”Curtea cu trandafiri” a ieșit în sfârșit de la tipar, mă simțeam gata să o las să zboare. ”Până aici te-am ghidat, acum ai crescut mare, te descurci singură”. Și se descurcă. 🙂

De aproape o lună, ”Curtea cu trandafiri” călătorește hai-hui prin țară. Iar lumea reacționează la ea. Mai bine decât aș fi îndrăznit să sper. E o carte scrisă cu iubire și seamănă iubire în calea ei. E o scriere imperfectă, fără doar și poate. În fond, e scrisă de un om imperfect. Dar cu toate defectele ei, își atinge scopul. Cu fiecare om care o citește, Tanti N., domnul J. și Lulu mai trăiesc puțin. Mai reușesc să facă oamenii să zâmbească, mai reușesc să îi înduioșeze.

”Curtea cu trandafiri” a fost, în esență, un act de vindecare. ”Câini cu traume și oameni la fel”. Am luat toată iubirea de care am fost capabilă, am adăugat puțină teamă, puțin regret. Puțină speranță. Ne putem petici. Nu vindeca, nu. Dar dincolo de traume, dincolo de răni, există o lume nouă. Una dispusă să ne primească, așa răniți cum suntem.

Pentru mine, ”Curtea cu trandafiri” a fost un punct de cotitură. Un precedent. Primul ”pot” din, sper eu, o lungă serie. O revoltă lipsită de violență împotriva la tot ceea ce mi s-a spus că (nu) sunt. Din acest punct, eu decid cine pot să fiu. Încă mai lucrez la varianta finală. Până una alta, aleg să mă mai bucur puțin. ”OMG, am publicat o carte!”

Curtea cu Trandafiri poate fi comandată aici.