Un an après

Azi se împlinește un an de pandemie. Un an de când, într-o zi frumoasă de primăvară, mi-am adunat lucrurile și mi-am mutat biroul în sufragerie. Pentru câteva săptămâni. Săptămânile au devenit luni, lunile…un an and counting.

Am ratat concedii, întâlniri cu prietenii, mi-am văzut familia mai puțin decât de obicei. Am sărbătorit 30 de ani studențește, în parcarea de McDonalds. Am citit, am încheiat cu succes câteva proiecte dificile, mi-am redefinit relația cu sportul,. Toate astea în timp ce lumea se ducea ușor-ușor în cap.

La începutul pandemiei afirmam că lunile care urmează sunt războiul generației noastre. Toți suntem datori cu o mare încercare. Bunicii noștri au înfruntat războiul, părinții revoluția, noi… carantina. La un anumit nivel, așteptam un eveniment de genul acesta cu curiozitate. Se spune că marile tragedii globale triază oamenii. Cei slabi cedează, cei puternici se reinventează. Asta ne învață toate filmele, toate romanele. Suferința colectivă modifică imaginea unei societăți.

La un an distanță, tind să cred că dramele majore au mai degrabă efectul unei beții. Exacerbează o condiție preexistentă. Un om trist va deveni mai deprimat sub efectul alcoolului. Unul fericit va începe să cânte. În mod similar, pandemia doar ne-a obligat să ne punem convingerile dobândite anterior în practică. O parte am ales să urmăm recomandările, oricât de absurde ni se păreau. Cealaltă tabară a găsit…alternative. Iar ambele, noi căi de a empatiza cu ceilalți.

Sunt adepta regulilor, pandemie sau nu. La nivel personal, cred că viața în societate vine cu responsabilități, nu doar drepturi. Și cred că libertatea unui individ ar trebui să se termine atunci când riscă să afecteze binele celorlalți.

Paradoxal, în cercul meu de apropiați se numără destul de mulți sceptici. Până nu demult, bunica mea îmi repeta aproape zilnic că nu crede în covid. S-a convins recent, într-un mod destul de traumatic. De cealaltă parte a baricadei am o mulțime de cunoștințe, care, fără a nega gravitatea situației, se opun cu vehemență măsurilor. Sunt oameni care și-au văzut afacerile ducându-se în cap în câteva luni; persoane care se află în imposibilitatea fizică de a jongla între job și copii. Lor li se adaugă o mare masă de oameni obosiți. Teama și anxietatea te storc de energie.

Sunt moduri diferite de a te raporta la lume. Dar toate aceste scenarii și modelele de comportament izvorâte din ele își găsesc explicația în circumstanțele individuale. Toți suntem.. călători pe conturul propriului nostru cerc. Avem iluzia mișcării, dar ne învârtim în jurul aceluiași punct de referință. Ocazional, cercurile noastre se întretaie. Iar când acest lucru se întâmplă, singurul răspuns valid este empatia.

Pandemia nu ne va schimba în mod fundamental. Nu s-a întâmplat într-un an, nu se va întâmpla într-un deceniu. Dar poate ne va înmuia puțin spiritul critic. Și poate vom înțelege că putem respecta opinii și fără să le împărtășim.