Oh, so wonderful…


My two cents / Tuesday, February 6th, 2018

Dumincă am încununat seria de week-enduri lenește (nu degeaba se zice ca anul începe in februarie, ianuarie e doar trial, nu?) revăzând sezonul 8 din Desperate Housewives. Lăsăm la o parte considerațiile privind plăcerile vinovate și neproductive. Au și ele rolul lor, iar în ceea ce privește serialele, am găsit deseori răspuns la dileme urmărind viața altor personaje, fie ele si fictive.

”Desperate housewives” e un serial frivol, fără doar și poate. Genul de telenovelă evoluată care te ține în priză fără să îți forțeze prea mult intelectul. E catchy, atât de catchy încât privitorul uită frecvent, pe parcursul celor opt sezoane, că toată povestea este perspectiva… unui mort. Și ajungem la scena finala: promisiuni sorite să nu fie ținute, destine care evoluează separat și Suzan străbătând pentru ultima data Wisteria Lane, în timp ce toate personajele dispărute de-a lungul anilor o privesc din umbră. Iar Marie Alice narează pentru ultima dată concluzia episodului și a seriei:

As Susan left her driveway, she had a feeling she was being watched and she was. The ghosts of people who had part of Wisteria Lane were gazing upon her as she passed. They watched her as they watched everyone always hoping the living could learn to put away rage and sorrow bitterness and regret. These ghosts watch wanting people to remember that even the most desperate life is oh…so wonderful.”

O concluzie brutală a unei tinere care în primul episod a ales să își pună pistolul la tâmplă și o frază care mă bântuie deja de o săptămână. Uneori orbim fără să ne dăm seama. Ne lăsăm târâți în rutină și uităm singurul adevăr de necontestat. Că oricât de varză ne-am simți, oricâte lupte am duce, trăim. Iar asta e o performață cu care nu se laudă prea mulți.

Scena o găsiți integral aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *