Pe măsură ce îmbrătrânim, inima noastră devine o colecție. Se adună treptat în ea bunici, rude, prieteni, cunoștințe. Ne vizitează ocazional, atunci când găsim timp să privim înapoi. Iar asta e singura nemurire în care îndrăznesc să cred. Raiul e un concept pentru comozi. Ne scutește de responsabilitate. Ideea că oamenii care ne-au fost dragi petrec bine mersi pe sunete de harpă ne absolvă de vină atunci când începem, invariabil, să uităm. Ea credea în toate astea. Nu spăla în zile de sărbătoare. Primea preotul, se speria când se rătăcea ocazional o cucuvea pe gardul curții. Aprindea lumânări să ghideze morții spre casă, se apleca cu toată greutatea celor 80…