Pe vremuri, când eram încă în liceu, am făcut pentru scurt timp voluntariat într-un centru de plasament. Nu mai știu exact de la ce a pornit ideea, dar probabil la vremea respectivă avea un farmec romantic. Ne vedeam ajutând copiii, inspirându-i, făcându-i oameni mai buni. Deh, eram tinere și naive. În realitate, duminicile din anul respectiv au fost orice, numai inspiraționale nu. Iar dacă anumite detalii s-au estompat cu timpul, mirosul acelui loc, de urină stătută îmbibată cu detergent ieftin, mi s-a împregnat definitiv în memorie. La fel și fețele copiilor. La 16 ani nu știam ce e mizeria. Îi intuiam prezența, citeam despre ea în romane, dar cumva rămânea o noțiune abstractă. La nivel teoretic știam destule despre boli, familii destabilizate și vieți chinuite. În practică, acel univers rămânea o realitate paralelă, departe de colțul meu ferit și plin de cărți. Apoi, într-o zi, ușile unui centru de plasament s-au deschis iar toată mizeria aceea m-a întâmpinat aliniată frumos, o înșiruire de fețe mici, murdare și pline de suspiciune. La vremea respectivă, centrul de plasament despre care vă povestesc era ”acasă” pentru aproximativ 30 de suflete cu vârstă încertă. O parte ne-au întâmpinat atunci, în acea primă zi. Pe…