Exercitii de sinceritate

Sub teroarea superlativelor

Mi-am petrecut bună parte din viață prinsă fără voia mea între comparative și superlative. Ani de zile am urmărit nenorocitul de 10 fără să știu prea bine cu ce mă ajută. Astea erau ”directivele”, cu asta îmi cumpăram liniștea. Am fost pe rând ”eleva de nota 10 pe linie”, olimpică la nu știu câte materii, șefă de promoție. Pe scurt, eleva model și orgasmul mut al profesorilor. 10 era standardul de aur, orice era sub el devenea o ofensă de neacceptat. Când s-au afișat rezultatele de la bac, prima întrebare care mi-a fost adresată a fost ”cât ai luat”. A doua – ”cât au luat ceilalți”.

Privind retrospectiv, toată perioada aceea a fost o perioadă pierdută. Notele și diplomele acelea nu mai valorează acum nici cât hârtia de sub ele. Din toți anii petrecuți mulțumind zei de carton, mi-au rămas fix două lucruri cu adevărat valoroase: disciplina de a învăța și o determinare care mută și munții. Ah, și un handicap social de care încă mă mai vindec.

Când toate bornele trasate cu atâta grijă au fost atinse, m-am trezit eu cu mine – un om lipsit de substanță, antisocial, incapabil să vadă în ”ceilalți” altceva decât competitori. Așa că am început un proces lung de reconstrucție: am intrat cu buldozerul în tot ce credeam că știu despre oameni și despre viață. Am măturat tot și am luat-o de la 0. La o vârstă când majoritatea oamenilor aveau deja cercuri sociale bine definite, eu învățam să comunic. Mi-a luat ani de zile să înțeleg cu adevărat noțiuni precum încrederea, afecțiunea, toleranța, concesia. Greu, dar mi-a ieșit cât de cât. Iar când am ajuns la final am descoperit că uitasem de cel mai important șantier – de mine.

Pentru o elevă de nota 10, m-am dovedit extrem de proastă la a asimila un adevăr de bază: că e ok să nu fii tot timpul cel mai bun. Superlativul absolut e un ideal tembel – satisfacție minimă la efort maxim. Iar în majoritatea cazurilor ajunge să fii doar bun, sau chiar mediocru.

Recent m-am apucat de dansuri. Am început timid cu salsa, iar de la începutul anului am mai adăugat încă două cursuri. Am ajuns să îmi petrec cam cinci seri din șapte în sala de dans. Sunt probabil cea mai netalentată dansatoare pe care a pomenit-o Timișoara și mai mult ca sigur, cea mai fericită. Oricât de prost mi-ar ieși o mișcare, oricât de slab aș dansa în anumite zile, la final de seară plec zâmbind. Și cred că nu există sentiment mai eliberator pe lume, pentru o perfecționistă convinsă, decât să descopere că există fericire în imperfecțiune.

Leave a Reply

Your email address will not be published.