Alergat,  Viața cu Linda

Lunca Timișului Trophy 2023

În materie de curse, aprilie a fost la înălțime. Nu doar prin volumul de curse, dar și prin prisma experiențelor noi. ”Lunca Timișului” a marcat două premiere: primul 10k al Lindei și prima noastră cursă cu diferență de nivel.

Startul

Ajung la punctul de start la fel de dezinteresată ca de obicei. M. în turuie despre traseu, mă avertizează că urmează o cursă dificilă. Eu refuz să mă stresez. Absorb în schimb noul.

Lunca Timișului e altceva. Odată pentru că are loc în plin câmp. În dreapta noastră, Timișul își vede molcom de drum. Ceva mai în spate, pasc niște oi. E clar, se anunță o cursă… rustică.

Printre copaci, bing, bang

Se dă startul. În stil clasic, Linda o ia la goană ca din pușcă. Eu după ea. Îmi ia câteva minute să constat cât de diferit se simte traseul. După trei ani de alergat pe asfalt, pământul de sub picioarele mele se simte ciudat, într-un mod plăcut. Primul kilometru trece în zbor.

Tot rămânem în urmă. Nu-i bai.

În alte condiții m-aș fi plâns de traseu. Dar cu câinele la purtător, obstacolele se nuanțează. Fiecare baltă este prilej de extaz canin. În zonele mai drepte o luăm la goană împreună. Singură, m-aș fi speriat. M-aș fi temut de pădure, de câmpul la capătul căruia intuiesc vag prezența apei. Cu Linda atașată de mine, locul devine brusc sigur. Și așa ajung să mă bucur de singurătate. Alerg alături de cea mai importantă ființă din viața mea. O simt cum mă atinge pe picior. Timpul trece, kilometrii se adună. O perfectă cursă imperfectă.

Tanti Portocala

Liniștea ne este brusc întreruptă când din urmă ne prinde Tanti Portocala. Linda și cu mine facem interval running. Tanti Portocala aleargă constant, puțin prea detașată. E ok, suntem la pădure, zen-ul e normal. Până când devine periculos…

Dacă m-a învățat ceva Lunca Timișului, e asta: nimic nu este mai periculos decât un alergător cu volumul la maxim în căști. O depășim pe Tanti Portocala de vreo trei ori. De fiecare dată, o avertizez că trec. De fiecare dată, Tanti Portocala ne ignoră cu stil și se centrează fix pe mijlocul potecii, blocând orice tentativă de depășire. O ocolim prin noroi. Mulțam.

Tanti Portocala reușește imposibilul: o enervează pe Linda. Nu știu cât pricepe Linda din cursele astea, dar tind să cred că o doare în vârful cozii de clasamente. Dacă Tanti Portocala ar fi fost o idee mai alertă, i-am fi cedat fără urmă de regret penultimul loc. Alergăm de fun, nu pentru orgolii. Dar la nesimțire, câinele meu se dovedește a fi aproape la fel de reactiv ca și mine. Mârâie sub mustăți de fiecare dată când o ciocnire cu Tanti Portocala pare iminentă. Bine Linda, message received. O depășire, ultima, și Tanti Portocala rămâne definitiv în urmă. Auf nimmerwiedersehen!

Pe fund în jos, spre un râu frumos

Spuneam că Lunca Timișului a marcat niște premiere. Printre altele, a fost și prima cursă parcursă parțial în fund.

Am zis de traseu off-road, da? M-am adaptat rapid și la noroi și la bălți. Am înghițit o muscă (all good, are proteine). Am evitat urzici. M-am cocoțat pe dig, mai mult târâtă de Linda. Și ajungem la final de traseu. Vedem linia de finiș, se aude muzică. Am răzbit. No, nu chiar. Digul ăla se cere coborât. Coborârea e abruptă. Linda trage nerăbdătoare în lesă în timp ce frica de înălțime amenință să mă paralizeze. Ezit un moment. ”Pe bune, și aici?”. Aia e. Mă pun în fund și bat un record de viteză la coborâre în râsetele lui M. Colanții rezistă.

Trecem linia de finiș. DJ-ul îndeamnă publicul să îl aplaude pe cuțu. Cuțu e în extaz. Ne primim medalia, dăm un interviu. Linda face figură bună pe film.

Cursa se încheie cu un picnic, Linda testează pentru prima dată în viață brânză de oaie. Extaz canin, din nou.

Plecăm la timp ca să fentăm primii stropi de ploaie.

Digul

Cu ani în urmă, exploram pentru prima dată lunca Timișului. Pe bicicletă, alături de un om care nu mai există. Îmi amintesc că am făcut pană. Că am urcat digul împreună, fiecare prins în lumea lui. Îmi amintesc de focurile care ardeau pe câmp, de cântecele țiganilor. Îmi amintesc că eram singură, deși îl țineam de mână.

La ani distanță, același traseu mi s-a dezvăluit într-o lumină nouă. L-am explorat fără teamă, sigură ca niciodată că partenerul blănos de la picioarele mele mă va apăra, orice ar fi. Am suprascris o amintire. De-acum, Lunca nu mai poartă amprenta singurătății. E locul unde dormitează amintirea unor zâmbete. Acum Lunca îmi evocă imagini blânde, cu rapița înflorind în zare și un câine alergând fericit prin bălți.

Un câine schimbă totul în bine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest website foloseste cookies. Prin continuarea navigării îți exprimi acordul pentru politica de cookie-uri și de confidențialitate. Află mai mult.